Cunoașterea lui Hristos cel înviat nu putem mai

În Evanghelia celei de-a treia zi de Paști aflăm tocmai o astfel de cunoaștere pe care doi ucenici dragi Mântuitorului au avut o legătură cu persoana Lui. După înviere, Mântuitorul nu S-a mai arătat tuturor oamenilor, ci doar acelora care simțea El și știa că-L iubesc și cred în El. Și între aceștia, iată, în prima zi, doi erau foarte necăjiți și mergeau împreună spre un sat, la 60 de stadii de Ierusalim, un sat numit Emaus. Și vorbeau între ei, foarte triști fiind, despre întâmplările din Ierusalim și mai ales despre ce se auzise în ultima vreme, în ziua respectivă, că ar fi înviat din morți Hristos. Că mormântul ar fi gol, că femeile chiar l-ar fi văzut și că au fost dintre ucenici la mormânt și l-au văzut că este gol, dar pe El nu L-au văzut. Și erau foarte triști și, în același timp, nu știau ce să creadă despre ce s-a întâmplat în zilele acelea în Ierusalim. Dar cuvântul lor era despre El, despre Hristos. El era în atenția discuției lor, deși nu L-au cunoscut pe El înviat, deși nu L-au văzut, deși nu mai puteau crede că El este Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Hristos era în centrul discuției lor. Și pentru aceasta, Hristos Însuși a fost între ei cu trupul înviat.

Când vorbim despre Hristos atunci când mergem pe cale, El Însuși este prezent lângă noi. Când vorbim și cuvântul nostru rostește numele Domnului, El Însuși este prezent printre noi. Dimpotrivă, când pomenim și rostim numele celui necurat, diavolul este lângă noi. Și când el ne însoțește pe cale, nu poate să facă altceva decât să ne abată de la drumul spre mântuire, înșelându-ne să o luăm la stânga sau la dreapta și să nu ajungem la ținta mântuirii noastre sufletești. Dar acești doi ucenici vorbeau despre Hristos pe cale. Și pentru că vorbeau despre El, Hristos era cu ei, era în mijlocul lor, era în spatele lor, era aproape  de ei și îi asculta ce vorbesc. A intrat în vorbă cu ei și a început să le explice mai pe înțeles ceea ce ei numai bănuiau din Scripturi despre El. Și în timp ce le vorbea, inima lor ardea, inima lor se încălzea, cuvântul lui Dumnezeu intra în ei și se trezea în inima lor un dor după acest glas, un dor după Dumnezeu care făcea să le vibreze inima, așa cum se întâmplă uneori și cu noi când auzim un cuvânt despre Dumnezeu și simțim că nu mai putem sta jos. Simți că inima-ți tremură și se încălzește, și-ți place ceea ce auzi. Te bucură, te încălzește, te înalță sufletește. Gândurile nu te mai duc în altă parte, ci ești conectat la ceea ce se vorbește, pentru că te interesează, pentru că e pe inima ta, e ceea ce-și dorește sufletul tău să audă. Așa s-a întâmplat cu cei doi ucenici, Luca și Cleopa, pe drumul Emausului. Și pentru că L-au ascultat pe Hristos, când au ajuns în cetate, s-a trezit în ei dragostea de străini și nu L-au lăsat pe Domnul să plece mai departe singur. L-au rugat pe acest Străin să vină la ei, să intre în casă. Și nu numai să intre în casă, ci L-au pus și la masă. Știau că drumul de la Ierusalim la Emaus este lung și că acest Străin este obosit și flămând. Și L-au rugat să stea la masă împreună cu ei. Și în timp ce mâncau, Hristos a făcut prima Sfântă Liturghie de după Înviere. A luat pâinea, a frânt-o și le-a dat-o lor. Și ei, atunci, când au primit în mâna lor pâinea binecuvântată și frântă de Hristos, L-au cunoscut pe Străinul care era cu ei că era Iisus Hristos. Dar Hristos, în momentul acela, S-a făcut nevăzut. Unii din tâlcuitorii Sfintei Evanghelii spun că atunci Hristos a intrat în pâine și ei țineau în mâna lor pâinea frântă și binecuvântată de Hristos, dar, de fapt, Îl țineau pe Hristos Însuși în mâna lor. De aceea, noi, când ne împărtășim vedem pâine și vin, dar, de fapt, Hristos e ascuns în prescura și în vinul din Potir. Noi ținem în mâinile noastre și ne împărtășim cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos.

Această împărtășire i-a făcut pe cei doi ucenici să-L cunoască pe Iisus în acel Străin. Atunci, cei doi ucenici nu au mai stat pe loc, ci în seara aceea au fugit la Ierusalim. Ce fugă, ce alergare a fost aceea, să spună ucenicilor rămași în Ierusalim că s-au întâlnit cu Iisus Hristos! Aceasta este esența Evangheliei de astăzi: venind noi la biserică și ascultând cuvântul Evangheliei, cuvântul lui Hristos care ne încălzește inima, și ajungând la momentul suprem al Liturghiei care este împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Domnului, să alergăm, nu să mergem liniștiți, nu să plecăm liniștiți și împăcați doar că L-am cunoscut pe Hristos, că ne-am întâlnit cu El. Ci să alergăm la cei care stau încuiați în case, în necredință, în îndoială, în nepăsare, și să le spunem cum L-am cunoscut pe Hristos la frângerea pâinii. Nu să-i chemi sau să-i obligi să vină la biserică, ci să-ți exprimi bucuria întâlnirii cu Hristos. Atunci au povestit cele ce se întâmplaseră pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii. Atât le-a spus ucenicilor și a fost de ajuns, că a fost o mărturie pe care aceștia au făcut-o. Și îndată Hristos a venit în mijlocul ucenicilor, prin ușile încuiate, și le-a zis: pace vouă! Și ei L-au cunoscut. Iar El le-a arătat mâinile și coasta Sa și au cunoscut că este Domnul, și s-au închinat Lui. De ce? Pentru că acești ucenici și femeile mironosițe mai înainte le-au vorbit cu multă încredințare cum L-au văzut și cum L-au cunoscut pe Hristos.

Cunoașterea lui Hristos la frângerea pâinii este esența vieții duhovnicești în Biserică. Faptul că-L cunoaștem pe Hristos când ne împărtășim ne face să ne bucurăm de această împărtășire și să fugim repede  la ai noștri, spunându-le bucuria pe care am trăit-o. Aceasta înseamnă viața duhovnicească. Dar dacă ne întoarcem la vechile păcate, la vechile obiceiuri rele, la înjurăturile, la bețiile, la clevetirile, la certurile dinainte, atunci înseamnă nu L-am cunoscut pe Hristos nicidecum la frângerea pâinii. Nu am simțit nimic din împărtășirea cu Hristos, dacă ne întoarcem la vechile păcate. Ci iertarea păcatelor noastre cuprinde vestirea Lui cu bucurie celorlalți de acasă, de pe ulițele noastre, din inimile noastre, pe care-i purtăm și cărora vrem să le transmitem căldura întâlnirii cu Hristos și bucuria cunoașterii Lui. Amin.