Hristos a Înviat! „Omul care Se numeşte Iisus a făcut

Acest text al Evangheliei Duminici Orbului, unit cu cel al Apostolului, cu miraculoasa convertire a unui temnicer din Filipi, ne provoacă a ne aduce aminte de marea bunătate a lui Dumnezeu Care a venit în lumea aceasta ca să ne mântuiască, să ne reaşeze în normalitate, pe noi cei care am fost schimonosiţi din pricina păcatelor noastre, pe noi cei care am pierdut chipul cel dintâi, cel preafrumos pe care Dumnezeu ni l-a oferit asemenea chipului slavei Sale, din cauza neascultării noastre de El şi a depărtării noastre de voia Lui.

În Evanghelia de astăzi, un orb din naştere, despre care nu s-a auzit din veac că cineva ar putea să-l vindece în vreun fel, a fost vindecat de Acela Care pe toate le poate, de Iisus Hristos. Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, are multe scrieri lăsate Bisericii, printre care şi o tâlcuire preafrumoasă la Sfânta Evanghelie după Ioan, în care el tâlcuieşte verset cu verset Evanghelia de la Ioan. Când vorbeşte despre această vindecare de la Evanghelia de astăzi, din capitolul IX de la Ioan, el spune că prin această vindecare Hristos vrea să ne arate nouă cele două taine mari prin care El ne mântuie pe noi, prin care El ne aşază pe noi în normalitate, în vederea moştenirii Împărăţiei Cerurilor. Şi cele două taine mari, spune Sfântul Chiril, sunt Botezul şi Sfânta Împărtăşanie. Două taine mari pe care Mântuitorul le-a arătat în chip foarte clar în Evanghelia de astăzi.

Orbul din naştere, pe care nimeni din lumea aceasta nu l-a putut vindeca şi nu s-a auzit din veac ca cineva să vindece un orb din naştere, ne reprezintă pe noi, umanitatea, omenirea căzută în păcat. Ochii sufletului nostru au devenit acoperiţi cu o ceaţă încât doar în parte, foarte slab, mai puteam să vedem pe Dumnezeu. Când urăşti pe fratele tău nu-L vezi pe Dumnezeu deloc în el, ochii sufletului sunt acoperiţi de o ceaţă şi sunt orbi; aşa era orbul acesta din naştere. Mântuitorul are un schimb de cuvinte cu ucenicii Lui la început şi cu oamenii care erau împrejurul acestui orb şi care judecau pe orbul acesta, socotind că el plăteşte păcatele părinţilor lui, sau că el însuşi s-a născut în păcate, dar mai cu seamă că părinţii lui au păcătuit şi săracul copil e nevoit să pătimească, să plătească păcatele părinţilor. Era în legea veche o prescripţie care spunea că păcatele părinţilor pot fi plătite până la al patrulea neam, adică de mai multe generaţii după părinţii respectivi. Sfântul Chiril spune că nu oricine se naşte din părinţi păcătoşi plăteşte păcatul părinţilor, ci numai aceia care continuă ei înşişi păcatul acela în viaţa lor. Unii părinţi înjură groaznic. Dacă copiii lor se opresc şi îşi dau seama ce fărădelege, ce ticăloşie a fost la părinţii lor să înjure pe Dumnezeu, şi ei niciodată nu vor înjura pe Dumnezeu, şi dacă iau această hotărâre, atunci acei copii nu vor moşteni niciodată păcatele părinţilor lor care au batjocorit pe Dumnezeu toată viaţa lor. Dar dacă ei continuă să înjure cum au înjurat părinţii lor, atunci ei vor plăti şi pentru păcatele lor dar şi pentru cele ale părinţilor lor, iar urmaşii lor, preluând mai departe păcatul acesta sau alte păcate, vor plăti pentru părinţii lor, pentru bunicii lor şi aşa mai departe, şi din neam în neam plata păcatelor se va face de către toţi cei care vor urma, până va fi cineva care se va trezi şi va spune: „Ajunge; nu vom mai duce mai departe această nelegiuire a părinţilor noştri”; atunci ei vor înceta suferinţa din neam în neam pe care au purtat-o generaţiile dinaintea lor şi vor face fericiţi pe cei ce vor veni după ei, pentru că ei nu au mai învăţat şi nu au mai prelungit în istorie păcatele părinţilor şi ale strămoşilor lor.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor că nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui (deşi cine poate spune că nu a păcătuit! Orice om păcătuieşte care este trăitor în lumea aceasta), dar orbirea aceasta nu era din pricina păcatelor lui sau ale părinţilor, ci era pentru ca să se arate slava lui Dumnezeu, adică să se arate în el lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos. Ce face Mântuitorul? Scuipă pe pământ. El, Dumnezeu adevărat, trimite din fiinţa Lui cerească un strop de apă în tina pământului, ce frumoasă icoană este aceasta a întrupării lui Iisus Hristos! Iisus Hristos vine din cer de la Tatăl şi coboară pe pământul acesta, Se uneşte cu ceva din pântecele Maicii Lui, devine om, devine trup. Iisus Hristos Dumnezeu Se coboară din cer în lume, Se uneşte cu noi, cu firea noastră şi formează ceva, trupul Lui care se naşte din Fecioara Maria, trupul Lui care completează ceea ce ne lipseşte nouă din cauza păcatelor, trupul Lui care se face pentru noi ochi, care se face pentru noi lumină, care se face pentru noi vedere să putem pătrunde frumuseţile dumnezeirii, să putem obţine împărăţia cerurilor, această prezenţă a Lui se aşază în noi, se uneşte cu noi.

Hristos trimite pe acest om să se scalde în lacul Siloamului, să facă baie; această scăldătoare a Siloamului este icoana cristelniţei, este imaginea botezului. În Botez primim de la Hristos ceea ce ne lipsea, primim vederea; am zis la început că în evanghelia de astăzi ni se arată foarte clar cele două lucrări importante, covârşitoare şi de mare valoare pentru mântuirea noastră: Botezul şi Euharistia, Sfânta Împărtăşanie. În urma cuvântului, în urma propovăduirii, care nu-i deajuns pentru mântuire, trebuie neapărat să urmeze contopirea noastră cu Hristos, pentru ca El să completeze în noi ceea ce ne lipseşte. Prin Taina Botezului primim toată armătura, toată puterea dumnezeirii cu care să privim apoi spre cer, să-L vedem pe Hristos, să-L cunoaştem, să-L lăudăm, să-L mărturisim cu preţul vieţii, aşa cum a făcut orbul din naştere astăzi; el a mărturisit înaintea celor care Îl urau pe Hristos: „Cine este Acela care te-a vindecat?” „Este un prooroc” – el nu ştia că este Iisus Hristos – este un prooroc, adică este un om mare. A spune că cineva este prooroc însemna că este o plecare în faţa acelui om, o recunoaştere a puterii lui, dar iudeii ziceau: nu este prooroc, este un păcătos, pentru că a încălcat ziua sâmbetei, a făcut o minune, a ridicat o mână de pământ în ziua de odihnă, nu avea voie să ridice tina de jos şi s-o pună în ochii tăi. Hristos a făcut o lucrare, dar fariseii erau atât de înguşti în ţinerea legii, încât nu puteau recunoaşte dragostea lui Dumnezeu din cauza prescripţiilor Legii pe care ei le ţineau atât de riguros. Părinţii orbului s-au temut de aceia fiindcă ştiau că dacă Îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi daţi afară din sinagogă şi de aceea ei au spus: „Noi nu ştim ce s-a întâmplat, întrebaţi-l pe el, el vă va răspunde” – spune evanghelia că au făcut aceasta pentru că le era frică, fiindcă atunci când Îl mărturiseşti pe Hristos eşti în afara sinagogii, în afara duhului gloatei.

După aceea l-au alungat afară din sinagogă pe cel vindecat, pentru că el le-a spus că: „Şi voi vreţi să vă faceţi ucenici ai Lui?” Când Mântuitorul a văzut că a fost dat afară din sinagogă, l-a întâlnit ca să-l încurajeze, să nu-l lase să deznădăjduiască în starea lui. Evanghelia se încheie cu cuvintele: „Iisus i-a spus: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Şi orbul a întrebat: Cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi Mântuitorul îi zice: L-ai văzut pe El, căci Cel Care vorbeşte cu tine, Acela este.“ Şi atunci orbul s-a închinat Lui, zicându-I: „Cred, Doamne”.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a dragostei dumnezeieşti în care El ne-a arată acum, înainte de Înălţarea Sa la cer, pentru ce a venit în lumea aceasta. A venit ca să ne mântuiască pe noi, a venit ca să ne ofere nouă ceea ce ne lipsea din cauza păcatelor noastre, a venit ca prin trupul Lui dat nouă pe pământ să ne ofere viaţă veşnică, Sfânta Împărtăşanie. A venit ca această Euharistie să o avem vie în noi, lucrătoare în taina cea mare a Botezului, prin baia scăldătoarei Siloamului; a venit în lumea aceasta ca noi, botezaţi în numele Sfintei Treimi, avându-L pe Hristos în noi, să devenim mărturisitori cu preţul vieţii noastre, a credinţei noastre în El, aşa cum a fost orbul din naştere.

Apostolul ni-l arată pe acel temnicer din Filipi pe care Sfinţii Apostoli l-au vindecat de neputinţa lui, de păcatele lui, trecându-l prin aceeaşi Taină a Botezului, după ce s-a convertit; el şi toată casa lui s-a botezat şi cuvântul lui Hristos pe care ei l-au auzit din gura apostolului s-a prefăcut în ei în ceea ce lipsea, în bucuria pe care ei şi el au avut-o, pentru că au devenit creştini, bucurie pe care el a trăit-o spălând picioarele ucenicilor, legându-le rănile pe care el le-a făcut cu lanţurile pe care le-a legat la picioarele lor când i-a închis. Avea să pătimească şi el pentru Hristos, pentru că L-a primit pe Hristos. A fost dat afară din serviciu, a fost şi el sortit morţii pentru credinţa în Dumnezeu pe care o mărturisea el şi casa lui.

Evanghelia Orbului să ne provoace pe toţi a pune preţ foarte mare pe lucrarea lui Hristos, care în Biserică El o face pentru mântuirea noastră. Noi venim la biserică tocmai pentru aceasta, căci la biserică am fost botezaţi şi în biserică am fost împărtăşiţi cu Hristos, pentru că la fiecare Liturghie Hristos Se jertfeşte pe Sfânta Masă şi ni Se oferă nouă ca hrană, deoarece prin cuvântul Lui ne copleşeşte de dragostea Sa dumnezeiască.

Noi venim la biserică mereu şi mereu, ca orbul acesta din naştere, după ce am căutat vederea şi L-am zărit pe Hristos în toţi cei dragi ai noştri, în toată natura care ne înconjoară, în chipul de pe icoană al lui Hristos în care credem cu tărie şi spunem: „Cred, Doamne” şi ne închinăm Lui asemenea orbului de astăzi. Dumnezeu să binecuvinteze osteneala venirii la biserică şi a participării la jertfa cea nesângeroasă, astfel încât Trupul lui Hristos, Sfânta Împărtăşanie să devină pentru toţi, pentru fiecare dintre noi ceea ce ne lipseşte. Şi plecând acasă din scăldătoarea pocăinţei, din botezul lacrimilor, să facem ca această prezenţă a lui Hristos din noi, pe care am primit-o în biserică, să devină vedere, să devină bucurie, să devină pace, să devină lucrare spre mântuire în viaţa fiecăruia în parte. Amin.