„Dar El vorbea despre templul trupului Său“. Ziua de Vineri din Săptămâna Luminată este închinată

Templul din Ierusalim, care era o icoană a pântecelui feciorelnic al Maicii Domnului, trebuia păstrat în curăţie, pentru ca ceea ce izvorăşte din el să fie curat, să fie plin de putere. Evanghelia din Vinerea Săptămânii celei Luminate (Ioan 2, 12-22) este pusă tocmai spre a ne arăta un templu aflat într-o degringoladă, într-o tulburare, într-o stare de nepotrivire cu chemarea lui, cu rostul lui. Pentru că în acest templu toţi cei care făceau afaceri cu vânzarea de oi, boi şi porumbei, animale care de astfel erau necesare aici pentru jertfele zilnice, cei care schimbau banii ca să poată şi văduva cea săracă două vrăbii cu un ban şi restul să-l pună în cutia milei, în templu şi aşa mai departe. Mântuitorul intră înainte de Paştele iudeilor ca să cureţe templul acesta pământesc, vrând să ne arate că şi noi fiecare, că trupul nostru este un templu al Duhului Sfânt, trebuie să avem grijă să fim neatinşi de nicio lucrare pământească şi trecătoare, ca să putem noi înşine deveni izvor al tămăduirii lumii, al familiei noastre, al sufletului nostru. Să putem noi înşine deveni chip sau împlinire a Maicii Domnului.

Iudeii nemulţumiţi de fapta Mântuitorului L-au întrebat: Bine, Tu faci ordine în templu, răstorni mesele pe aici, alungi porumbeii, pe schimbători îi scoţi afară, cine Ţi-a dat puterea aceasta? Tu dă-ne un semn al puterii pe care o ai! Şi atunci El l-ea zis: Dărâmaţi templul acesta şi Eu în trei zile îl ridic iarăşi. Sigur că n-au înţeles iudeii că El vorbea despre templul trupului Său pe care nu peste multe zile ei aveau să-l dărâme, iar după trei zile de şedere în mormânt trupul Său va învia, se va rezidi într-o nouă formă divină, luminoasă şi transparentă care va trece prin uşile încuiate şi care Se va înălţa la cer. Iudeii n-au înţeles taina cuvintelor Domnului şi s-au mirat, răspunzându-I: În patruzeci şi şase de ani s-a ridicat templul acesta şi zeci de mii au fost care au muncit să-l poată zidi la această măreţie şi Tu zici că în trei zile singur îl ridici? Vedeţi, ei nu înţelegeau deloc cuvântul pe care-L rostea despre sine, căci El vorbea despre templul trupului Său. Şi asta trebuie să ne ducă şi pe noi cu gândul la templul trupului nostru, că aşa cum Hristos a făcut ordine în templul din Ierusalim şi a vorbit apoi despre templul trupului Său, trebuie să ne gândim şi noi la templul sufletului nostru. Oare dacă ar intra Hristos în inima noastră cum S-ar simţi, ce ar face, câte bice n-ar lua el în mână să scoată afară ce-i nepotrivit în noi, cum ne-ar mustra pentru păcatele şi faptele noastre, căci casa inimii noastre am făcut-o adeseori casă de negustorie, adică de păcate, de murdărie, care trebuia să rămână casă a rugăciunii.

Potrivit profeţiei: Râvna casei Tale M-a mâncat, pe Hristos Îl doare de inima noastră, lui Hristos îi pasă de sufletul nostru. Acest templu pe care El l-a zidit cu mâna Lui, trupul nostru este în grija şi atenţia Lui veşnică şi El mereu ne ceartă şi ne mustră. Bolile, suferinţele, necazurile care vin peste noi sunt biciul lui Dumnezeu, mâna Lui care, observând că am schimbat sensul vieţii noastre şi ţinta nu ne mai este neprihănirea, vine cu varga lui şi începe să lovească în templul nostru lăuntric. Căci râvna după inima noastră Îl mănâncă pe Hristos. Ce Dumnezeu plin de iubire avem, cum Se interesează El de inima noastră ca să o facă vrednică de a moştenii Împărăţia Sa! Cum Se ocupă El de noi, uneori neînţelegându-L. Vedeţi, când ne moare cineva, ne sfâşiem hainele, ridicăm ochii spre cer şi strigăm: de ce, Doamne, mi l-ai luat? De ce, Doamne, s-a întâmplat aşa? Era aşa de bun, de ce mi l-ai luat, şi aşa mai departe. Avem o grămadă de acuze pe care să le îndreptăm împotriva lui Dumnezeu. De ce faci aceasta, au zis iudeii lui Hristos, când El a răsturnat  mesele şi a lovit cu biciul în schimbătorii de bani. De ce faci aceasta? este întrebarea omului care nu înţelege lucrarea lui Dumnezeu în istorie, este chemarea şi strigătul nostru, al oamenilor păcătoşi care nu pricepem şi nu cunoaştem cât de bun este Dumnezeu şi cum lucrează El în lumea aceasta. Dar când începem să-L cunoaştem pe Iisus Hristos şi dragostea Lui, ne plecăm şi spunem, ca Sfântul Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru biciul Lui, pentru cum lucrează El în viaţa noastră, în familia noastră, în parohia noastră, în generaţia noastră în care trăim, în lumea aceasta. Căci El vrea să facă inima umanităţii un templu al universului, o casă a rugăciunii, o casă a Tatălui Său.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să intre în inima noastră şi în viaţa noastră, să nu ne părăsească, să nu ne uite, să nu ne lipsească de biciul Lui, de dreptatea Lui şi de îndurarea Lui în acelaşi timp. Să spunem: Doamne, curăţă-mă, Doamne, vindecă-mă, Doamne, înnoieşte-mi viaţa chiar dacă ar trebui să sufăr pentru asta, numai să-Ţi poţi găsi sălaş în inima mea, să poţi să-Ţi afli loc de odihnă în inima mea, să poată inima mea să fie casă a rugăciunii, casă a lui Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.