Duminica a cincea din Postul Mare este consacrată Sfintei Mariei Egipteanca. E a doua duminică după Duminica Sfintei

Noi suntem altfel decât Dumnezeu, în sensul că ţinem minte păcatele semenilor noştri. Dacă cineva vine la Biserică, diavolul ne aduce aminte păcatele aceluia din tinereţe şi-l judecăm în mintea noastră zicând: Arată că e credincios acum, dar  a uitat ce a făcut. Să nu uite ce a făcut. Şi noi ne erijăm în judecători ai semenilor noştri, deşi Dumnezeu, care e Judecătorul cel nemitarnic, uită păcatele noastre atunci când venim la El cu pocăinţă, când I le mărturisim şi când ne hotărâm a nu le mai face. El le uită, nu ştie ce a fost, nu ni le mai aminteşte în vecii vecilor. Numai diavolul a acela care, după pocăinţa noastră, după mărturisirea păcatelor, vine mereu cu cele vechi punându-le înaintea noastră şi acuzându-ne: Ce te tot rogi? Nu ştii ce ai făcut? Eşti al meu. Şi celelalte pe care diavolul le şopteşte urechii noastre celei din stânga pentru ca să ne abată de la drumul pustiului care duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca, în cinstea căreia Biserica ne pune înainte în Duminica a cincea din Marele Post Evanghelia cea de-a doua, cea de la Luca 6, 36-50, cu femeia cea păcătoasă care a venit în casa fariseului Simon. Aceasta, căzând la picioarele Mântuitorului, spălându-I cu lacrimile ei picioarele şi ungându-le cu mir, a arătat fariseului Simon că ea, dacă a avut păcate multe şi a venit cu pocăinţă la Domnul, iertându-i-le pe cele multe pe care ea şi le cunoştea, îşi arăta iubirea foarte mare faţă de El. Pe de altă parte, Simon fariseul, care se credea om drept şi credincios, socotea că nu avea păcate, nu-şi aducea aminte să fi avut păcate. De aceea nu avea ce mărturisi lui Hristos şi Mântuitorul nu prea avea ce-i ierta fariseului care, pentru că nu prea îşi vedea păcatele sale, nici nu-L iubea cum trebuia pe Hristos. Când Mântuitorul a venit în casa lui, fariseul Simon nu s-a grăbit să-I întindă ligheanul cu apă să-Şi spele picioarele, cum era obiceiul în Orient – atunci când îţi veneau musafiri în casă, primul lucru care-l făceai era să te aşezi şi să-i speli picioarele, să-i dai ştergarul, spălându-şi mâinile să şi le şteargă, şi să-l săruţi ca semn de bun-venit, bucuros că ţi-a intrat un oaspete în casă. Şi fariseul n-a făcut asta cu Hristos, pentru se credea credincios.

Ispita fariseului Simon urmăreşte pe creştini, după vremea îndelugată a postului, după nevoinţa ascezei şi a rugăciunilor de la începutul Postului Mare până acum. Să socotim că suntem deja drepţi în faţa lui Dumnezeu şi să începem a nu ne mai vedea păcatele noastre, iubindu-L tot mai puţin pe Dumnezeu şi să judecăm pe cei de lângă noi pe care-i socotim mai păcătoşi, aşa cum a judecat fariseul pe femeia aceasta păcătoasă. Mântuitorul însă a încurajat-o, zicându-i: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace! I-a iertat păcatele ei cele multe şi grele şi femeia aceasta a ieşit eliberată de povara păcatelor din faţa lui Hristos şi din casa fariseului. Iar Simon a rămas cu păcatele asupra sa, pentru că a iubit puţin pe Hristos.

Iată o altă imagine extraordinară, cea a unui bogat şi a unui sărac, a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr care stătea la poarta lui. Mântuitorul, şi prin parabola aceasta, vrea să ne pună pe inimă că putem să ne desfătăm cu toată învăţătura lui Dumnezeu, dar dacă săracul stă neajutorat la uşa noastră de niciun folos nu ne este toată cunoştinţa noastră, toată evlavia noastră, toată bogăţia noastră sufletească pe care am câştigat-o. Şi nici măcar un strop de apă de pe vârful unui deget nu va putea linişti amarul suferinţei, pentru că am ignorat pe cel sărac de lângă noi. Lazăr reprezintă şi inima noastră. Dacă noi ne îngrijim de trup şi avem să-i oferim toate bunătăţile şi-i împlinim toate poftele, iar săracul din noi stă la uşa milostivirii noastre fără să-i oferim nimic, atunci toată viaţa noastră este o deşertăciune. Şi răsplătirea pentru bogăţia pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi n-am ştiut s-o chivernisim va fi una destul de grea.

În primul text al Evangheliei Duminicii a cincea din Postul Mare (Marcu 10, 32-45), auzim cum Mântuitorul a început să le spună  ucenicilor săi că merge la Ierusalim. Deja drumul de acum înainte este pregătit pentru intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Mântuitorul începe să urce spre Ierusalim, este ultima săptămână a Postului Mare. Vineri se încheie Postul Mare pentru noi, postul pocăinţei noastre, postul pregătirii noastre. Din Sâmbăta lui Lazăr începem Săptămâna Mare şi nu putem să o parcurgem pe urmele lui Hristos cum se cuvine, dacă în aceste 40 de zile de dinainte nu ne-am pregătit cu toată stăruinţa pentru a-L urma pe Hristos pe drumul Crucii Sale. De aceea Biserica, prin bătaia clopotelor, ne cheamă mereu la pocăinţă, la a învăţa calea aceasta a crucii personale, ca să ştim cum să urmăm Aceluia care merge în fruntea noastră cu crucea în spate pe Golgota în Săptămâna Patimilor. Erau foarte mulţi iudei atunci care-L batjocoreau, Îl scuipau şi râdeau de El, urmându-L pe Hristos. Şi foarte puţini erau aceia care plângeau şi se tânguiau pentru cele ce vedeau că suferă Fiul lui Dumnezeu. Să nu fie şi între noi la fel. Să nu ne afle Săptămâna Patimilor nepregătiţi, că atunci mai degrabă Îl batjocorim pe Hristos şi mai degrabă-L osândim la moarte, decât să-L urmăm cu evlavie, cu pocăinţă, cu lacrimi pe drumul calvarului Său.

Duminica Sfintei Maria Egipteanca ne arată că, oricât de păcătoşi am fi, noi nu ne putem pregăti, ci Hristos ne pregăteşte, Hristos ne face capabili să-L urmăm cu vrednicie în Săptămâna Patimilor, ca să fim părtaşi cu toţii mari minuni a Învierii Lui din morţi. Pentru ca în Învierea Lui să învie şi sufletele noastre. Atunci luăm în chip văzut lumina cu o lumânare venind la Sfântul Altar, dar în chip tainic Hristos ne aprinde inimile, ne înviază sufletul, dacă ne-am pregătit în timpul Postului Mare pentru acest eveniment cosmic pe care El îl împlineşte cu lumea, înviindu-o prin Învierea Lui. Sigur că putem lua Sfânta Lumină în chip văzut, dar inima noastră să fie întunecată şi rece. Aşa precum era a  bogatulului din parabolă care se lăfăia în lumină şi în bunătăţi, dar săracul stătea la uşa lui nemângâiat.

Să parcurgem săptămâna ultimă a Postului Mare împreună cu Sfânta Maria Egipteanca care, după ce s-a împărtăşit cu Trupul Domnului la malul Iordanului, a trecut dincolo şi a plecat la cele veşnice, lăudând pe Dumnezeu în cetele sfinţilor şi ale îngerilor în numărul cărora s-a adăugat pentru viaţa ei curată şi sfântă. Amin.