Evanghelia din Duminica a 31-a după

Astăzi, Mântuitorul intră în cetatea Ierihonului, cel mai vechi oraș din lume așezat în locul cel mai de jos al pământului, adică la aproape 400 de metri sub nivelul mării. Mântuitorul vrea să ne arate prin aceasta coborârea Lui din cer pe pământ și apoi și mai jos de Betleem, până la Ierihon. El a venit să ne scoată pe noi, oamenii, din cele mai adânci și grozave stări ale păcatului, din trăirile cele mai departe de Dumnezeu și de cer. Ierihonul este icoana celei mai decăzute stări a omului. Mai jos decât nivelul mării, adică cu o viață ajunsă la orbie și decăzută în păcatele cele mai grele pe care le făcea vameșul Zaheu. Acesta era nu numai vameș, era mai mare peste vameși. Iar vameșii erau socotiți cei mai păcătoși oameni, cei mai urâți de către poporul evreu, pentru că aceștia se puseseră în slujba stăpânirii romane și storceau biruri de la neamul lor. Iar Zaheu era mai mare peste ceilalți vameși. Și cu toate acestea, în Ierihon, în această cetate din adâncul pământului, Hristos vine ca să vindece orbia sufletească a acestui orb de la poarta Ierihonului. Și să facă fiu al lui Avraam pe Zaheu, cel care a dorit și el, deși era atât de păcătos, să-L vadă pe Iisus Hristos. Asta înseamnă că, în orice stare de păcat am ajunge, avem înăuntrul nostru o scânteie, există în noi o răbufnire care odată țâșnește, acel  dor după Dumnezeu ascuns în inima lui Adam și Evei de la început, după ce au fost izgoniți din Rai. Dorul după Eden i-a frământat pe oameni  dintotdeauna. În tot timpul istoriei omenirii și până la sfârșitul veacurilor, acest dor există în noi, stă ascuns înlăuntrul nostru și așteaptă momentul lucrării lui în viața omului, acela de a te ridica din nepăsare, din ignoranță și a te îndrepta către Hristos spre a-L vedea.

Orbul din Evanghelia de astăzi, auzind că este mișcare, a întrebat ce se întâmplă și i s-a spus că trece Iisus din Nazaret. Auzise de Iisus din Nazaret, despre minunile pe care le făcea, despre faptul că se trăgea din neamul lui David, de aceea L-a și numit: Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! El cerea milă, dar în cuvântul acesta nu era dorința după un dinar pe care să i-l ofere Hristos ca un ajutor vremelnic, ci în strigătul lui după milă era ascunsă dorința de a-L vedea pe Iisus. Mântuitorul, apropiindu-Se, i-a zis: ce vrei să-ți fac? Iar el I-a zis de nevoia stringentă, aceea de a putea avea comuniune cu Hristos: Doamne, să văd! Vreau să Te văd! Păcatul creează un zid între om și Dumnezeu, fiind ca o perdea care se așază pe ochii noștri sufletești ca să nu-L mai putem vedea pe Hristos dincolo de perdeaua aceasta, de zidul acesta. Hristos a venit să dărâme acest zid și să ne ajute să-L vedem pe El. Să-L vedem pe Hristos în tot ce ne înconjoară. În toată lucrarea mâinilor Sale, să vedem prezența Lui, fața Lui, pacea Lui, binecuvântarea Lui revărsându-se peste noi. Și Mântuitorul atunci i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit! Îndată omul s-a vindecat, pentru că a dorit lucrul acesta și pentru că a crezut că Iisus Hristos poate să-l facă să vadă.

Biserica a preluat această rugăciune: Doamne miluiește, pe care o rostim deseori într-o zi și de atâtea ori în Sfânta Liturghie. Dar în cerința aceasta a noastră trebuie să se ascundă dorința de a-L vedea pe Iisus Hristos. Iar dorința aceasta de a-L vedea pe Iisus Hristos nu poate ființa decât printr-o credință pe care trebuie să o avem  în inimă, una puternică în adevărul că Iisus Hristos, atunci când Îi cerem aceasta, El ne poate oferi răspuns la nevoile și dorințele noastre.

Orbul vindecat a mers îndată după Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Aceasta este urmarea vindecării: slăvirea lui Dumnezeu! A cinsti pe Dumnezeu, a preamări pe Dumnezeu, acesta este semnul că cineva are ochii deschiși, că cineva a fost părtaș vindecării pe care Iisus Hristos i-a adus-o sufletului său, că Dumnezeu i-a răspuns rugăciunii lui.

Ce înseamnă a slăvi pe Dumnezeu? Trebuie să ne punem întrebarea fiecare dintre noi în parte. Dacă venim și cerem de la El iertare, cerem vindecare, cerem atâtea lucruri prin aceste două cuvinte: Doamne miluiește, care concentrează toate cererile noastre, cum Îl slăvim noi pe Dumnezeu ca semn al împlinirii cererii noastre? Aceasta este o întrebare pe care să ne-o punem fiecare în parte și să ne gândim la viața noastră personală, la modul în care noi trăim după ce mergem la biserică și ne întoarcem acasă, după ce ne așezăm la rugăciune și stăm de vorbă cu Dumnezeu în dialogul acesta al rugăciunii, după ce deschidem Sfânta Carte și citim ceva din Cuvântul lui Dumnezeu în care El ne vorbește nouă, ei bine, în urma acestui dialog cu Dumnezeu trebuie să urmeze slăvirea pe care noi să I-o aducem.

În apostolul citit mai înainte la Evanghelia aceasta auzim un sfat pe care Sfântul Apostol Pavel îl rostește către Timotei, ucenicul său, zicându-i că vrednic de seamă este cuvântul acesta, că Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși. Cuvântarea despre iertarea pe care Iisus Hristos a adus-o lumii, aceasta este datoria pe care o avem noi, ca oameni, să vorbim tuturor celor din jurul nostru despre Iisus Hristos și despre Jertfa Lui pe care a făcut-o pentru noi și mântuirea noastră. Dar această vestire pe care trebuie să o facem nu are putere, nu are efect în inima celor care ne ascultă, dacă nu ne considerăm noi, cei care vorbim despre Iisus Hristos, că suntem cei mai mari păcătoși. Că zice Sfântul Apostol Pavel în cuvântul său mai departe: dintre care cel dintâi sunt eu! În momentul în care cuvântul despre Iisus Hristos se îndreaptă întâi către noi, către inima noastră, către viața noastră, atunci el poate fi recepționat și primit cu bucurie de către cei din jurul nostru. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate slăvi pe Dumnezeu socotindu-se pe sine drept, socotindu-se pe sine că este neprihănit, ci slava pe care I-o aduce lui Dumnezeu trebuie să pornească din conștiința că pe noi El ne-a vindecat, că noi am fost cei mai vinovați înaintea Lui și iertarea pe care a adus-o El lumii pentru noi a fost întâi.

Orbul din Ierihon ne arată nouă lucrul acesta. Hristos a venit ca să vindece mulți bolnavi, în templu, în Galileea, în Iudeea. Pretutindeni unde era El, oamenii veneau cu bolnavii lor și El îi vindeca. Dar în Ierihon, Hristos a coborât, ca să ne arate nouă că cei mai mari păcătoși se află aici, în Ierihon, orașul simbol al păcatului. Aici, coborând Hristos, vindecă pe cei mai mari păcătoși. Prin urmare, și noi înșine fiecare în parte trebuie să socotim că, dacă am greșit cu ceva înaintea lui Dumnezeu, apoi noi suntem bolnavii cei mai bolnavi, cel mai adânc copleșiți de suferința păcatului. Și că noi locuim în acest Ierihon, că noi înșine, cei mai mari dintre păcătoși fiind, cei dintâi dintre păcătoși, cum spunem la Sfânta Liturghie, la împărtășire, noi ne aflăm în Ierihon, noi am căzut până acolo.

Evanghelia cu omul care cobora din Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari este icoana căderii noastre în adâncul păcatului. Coborârea din Ierusalim, din locul slavei lui Dumnezeu, unde era templul, unde era preoția, coborârea din locul cel înalt al Ierusalimului în Ierihon, adică în cel mai de jos loc al pământului, aceasta a fost calea omului aceluia care a căzut între tâlhari și care a fost bătut, jefuit și lăsat aproape mort. La acesta a venit samarineanul cel milostiv. Ei bine, samarineanul cel milostiv este Hristos. El coboară și vindecă bolnavii din drumul către Ierihon și coboară până ajunge în Ierihon, în ținutul cel mai de jos al decăderii sufletești. Astăzi, pelerinii care coboară de la Ierusalim la Ierihon observă din kilometru în kilometru borne care arată cum scade nivelul pământului și ajunge la 100 de metri și apoi la 0, la nivelul oceanului planetar, apoi mai jos, la minus 100 de metri și așa mai departe până la Marea Moartă. Ei bine, pe acest drum coborâtor alunecăm noi atunci când păcătuim. Însă când rostim rugăciunea cuminecării că cel dintâi dintre păcătoși sunt eu, atunci înseamnă că suntem conștienți că ne întâlnim cu Hristos în poarta Ierihonului împreună cu orbul din Evanghelia de astăzi și cu Zaheu din duminica a 32-a după Rusalii. Și din această stare, copleșiți de conștiința păcătoșeniei noastre, pornim mai departe cu Duminica a 33-a pe drumul pocăinței, pe drumul Triodului, până la Ierusalim, urcând pas cu pas până la înălțimea muntelui Golgotei, unde vom trăi moartea lui Hristos și, în moartea Lui, moartea noastră pe crucea ispășirii de pe vârful Căpățânii din Ierusalim. Amin!