Duminica a 33-a după Rusalii, care marchează începutul Triodului sau a perioadei

Astăzi, începutul îl facem cu acești doi oameni care merg la templu să se roage. Rugăciunea este comuniune cu Dumnezeu, este un dialog între oameni și Dumnezeu. Cei doi oameni merg să se roage. Să comunice cu Dumnezeu, să-I spună ceva despre ei. Putem privi aceste Evanghelii pe care le avem înainte, pe cei doi oameni de astăzi, pe cei doi fii de duminica viitoare, ca pe o istorie, ca pe o întâmplare reală a unor oameni care se urcă și se roagă unul într-un fel și altul în alt fel. Ca doi fii într-o familie a unor părinți dintre care unul alege să plece de acasă, iar celălalt să rămână credincios în casă și ascultător de părinți. Dar aceste Evanghelii nu se referă la unii sau la alții, ci ele se referă la noi înșine, la fiecare din noi în parte, Ceea ce înseamnă că în fiecare Evanghelie trebuie să ne regăsim lucrând ca una din cele două persoane. Cu alte cuvinte, în noi se află ambele persoane, în fiecare se află ambii fii, în fiecare din noi se află și oile și caprele. Astăzi ne gândim cum în noi se află și fariseul și vameșul. Sigur că se află în noi și unul și altul și vă exemplific printr-o întâmplare reală pe care deseori o trăiesc în taina spovedaniei, când vin credincioșii la spovedanie. Mulți sunt care spun: am postit, părinte, nu am cu nimeni nimic și alte lucruri bune pe care trebuie să le facem. Adică punem în valoare sau în lucrare, sau vorbește fariseul din noi. Dar duhovnicul ne oprește și ne spune: dar spune și păcatele, că aici, la spovedanie, se spun păcatele. Atunci omul începe să-și aducă aminte: da, am și înjurat, am făcut și cutare lucru. Și începe să-și pună în lucrare și în valoare vameșul din el sau rugăciunea vameșului începe să se manifeste în spovedania omului. Vedeți cum în noi e și vameșul și fariseul. Nu trebuie să împărțim oamenii și să spunem: aceștia sunt vameși, aceștia sunt farisei. Ci în noi înșine se află cei doi oameni.

Mântuitorul n-a primit rugăciunea fariseului. Nu I-a plăcut modul în care el s-a manifestat. Nu că a respectat faptele bune, deși ar fi trebuit să le uite, să nu le amintească. Dar ceea ce L-a îndurerat pe Dumnezeu a fost că fariseul s-a comparat cu vameșul sau cu ceilalți oameni: Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni și nici ca vameșul acesta, care era în spatele lui, el fiind mai în față în templu, mai aproape de Sfânta Sfintelor, socotind că merită să înainteze, pentru viața lui curată, pentru faptele lui, pentru legea pe care o împlinea cu scumpătate și cu multă grijă. Dar diavolul l-a înțepat în inimă cu această judecată a aproapelui său zicând: nu sunt ca vameșul acesta! Să ne gândim fiecare dintre noi, la începutul perioadei Triodului, dacă nu cumva în inima noastră, fără să spunem cu glas tare, n-am gândit vreodată la fel: eu nu sunt ca vecinul care nu vine la biserică, care nu are grijă de morții săi, care nu se închină și care face diverse lucruri care sunt păcate. Dacă vreodată, în mintea noastră, am gândit așa, atunci înseamnă că fariseul din noi a biruit, iar vameșul a stat umilit și nepus în lucrare. Dar poate vreodată, mai ales când în biserică cuvântul Evangheliei ne-a străpuns inima, ne-am simțit vinovați când ne-a vorbit cineva despre un păcat pe care l-am regăsit în viața noastră și am zis: da, și eu am făcut așa, Doamne, iartă-mă, Doamne miluiește-mă! Ei, atunci am pus în valoare pe vameșul din noi, adică pe omul pocăinței, pe omul care își vede păcatele sale și care-și bate pieptul cu pumnul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! De astfel, în biserică, toate slujbele pun în valoare vameșul din noi, pentru că mereu auzim și răspundem de nenumărate ori în timpul fiecărei slujbe: Doamne miluiește, Doamne ai milă de mine! Biserica stăruie în această educație spirituală pe care o face inimilor noastre, să punem în valoare mereu rugăciunea vameșului, adică să punem în lucrare omul dinlăuntru al inimii care să simtă apăsarea păcatelor și să rostească ca vameșul: Doamne, miluiește!

Niciodată Biserica nu ne învață să ne lăudăm cu faptele noastre bune, niciodată Biserica nu ne învață să ne lăudăm cu credința noastră, cu postul nostru. Iată, suntem la începutul perioadei pocăinței care ne pregătește de intrarea în Postul Mare. Niciodată Biserica nu ne învață să ne mângâiem că am postit, să simțim că suntem credincioși pentru ceea ce am făcut. Ci mereu Biserica ne pune în față pe Iisus Hristos, Jertfa Lui, care să primeze în viața noastră. Iar noi să zicem: Doamne, miluiește-mă, Doamne, ai milă de mine, păcătosul! O, dacă am învăța aceste lucruri sau acest lucru astăzi, ca să punem bună temelie Triodului, înțelegând că în noi se află și vameșul și fariseul. Și că, atunci când intrăm în biserică, fiecare în taina inimii lui pune în valoare fie vameșul, fie fariseul din el. Fie stă cu fruntea sus și este liniștit cu viața lui duhovnicească, privind cu dispreț pe semenii lui și punând în lucrare fariseul din el. Fie stă cu capul plecat, își amintește de păcatele sale și se roagă lui Dumnezeu ca Sfânta Liturghie pe care preotul o săvârșește să-i fie și lui spre iertarea păcatelor. Și toată slujba își amintește de păcatele sale, așa cum vameșul își bătea pieptul cu pumnul, pentru că simțea inima zvârcolindu-se de durere amintindu-și de păcatele pe care le-a săvârșit. Și nu era un om oarecare sau un păcătos oarecare, ci era un om foarte păcătos vameșul, de aceea Mântuitorul îl pune înainte pe acest vameș, pentru că în conștiința tuturor ascultătorilor din vremea Lui, când era vorba despre un vameș, era vorba despre un mare păcătos. Iar în conștiința contemporanilor Lui, când era vorba despre un fariseu, era vorba despre un om credincios care împlinește cu foarte multă atenție rânduielile sinagogii la care participa și era un exemplu prin viața lui pentru ceilalți oameni. Numai că Mântuitorul a vrut să scoată în evidență omul lăuntric al fiecăruia. Ei bine, acesta va fi scos și din noi la moartea noastră, la judecata la care Iisus Hristos ne va dezvălui ce am gândit în inima noastră, cum a fost rugăciunea noastră ori de câte ori am stat înaintea lui Dumnezeu și ne-am rugat. Ori de câte ori am intrat în biserică, ce a fost pus în lucrare din noi: vameșul sau fariseul din noi.

În familie se întâmplă același lucru. Soțul și soția, fie se iubesc unul pe celălalt, fie se disprețuiesc. Unul poate spune despre celălalt: eu nu sunt ca el sau ca ea, ea e necredincioasă, el e necredincios, eu sunt mai credincios decât soțul meu, decât soția mea. În societate, în locul unde lucrăm fiecare putem pune în valoare sau un accent special pe fariseul din noi sau pe vameșul din noi. În lumea în care trăim, lumea tulburată de astăzi, în toată această situație în care se află umanitatea astăzi, de fapt nu e altceva decât o punere în valoare a unuia dintre cei doi oameni dinlăuntrul nostru cu care stăm înaintea lui Dumnezeu.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca duminica viitoare să fie pentru noi treapta următoare pentru intrarea în Postul Mare. Să dorim să înțelegem cum adică fiul cel tânăr și fiul cel mare se află în noi și cum adică ne putem  regăsi în unul sau în celălalt în viața această pământească înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Pentru ca să știm pentru ce la judecată vom fi puși în dreapta Judecătorului, sau vom fi alungați din Rai, ca Adam odinioară, pentru păcatul săvârșit în Eden. Amin!