Evanghelia Duminicii a 14-a după Rusalii cu parabola nunții fiului împăratului ascunde în ea taina mântuirii

Dumnezeu Îi face nuntă Fiului Său și invită la această nuntă pe oameni. Unii s-au împotrivit, alții au motivat lipsa lor prin alte preocupări lumești, trecătoare. În altă Evanghelie ni se relatează și modul în care s-au motivat cei care au fost poftiți, acei invitați de seamă. Unii, că și-au luat cinci perechi de boi și trebuia să-i încerce, alții, că și-au luat pământ și voiau să-l vadă, și așa mai departe. Toți aceștia reprezentau poporul ales al lui Dumnezeu, cel care a fost poftit mai dinainte și invitat la pregătire pentru venirea lui Mesia, dar care, atunci când Mesia a venit și au fost înștiințați că a venit Mirele, ei nu L-au cunoscut și L-au părăsit pe Mirele Bisericii. Dar L-au și răstignit. Cu toate acestea, iată, după ce se întâmplă moartea slujitorilor, batjocorirea celor care au fost trimiși ca să-i invite la nuntă pe cei care au fost mai dinainte poftiți, împăratul nu se răzgândește a face nuntă fiului său, după ce mai întâi pedepsește pe acei oameni ucigași, dându-le foc cetății lor. Nu s-a întâmplat oare că, nu mult după înălțarea Mântuitorului la cer, au venit romanii și au cucerit Ierusalimul, cetatea care a ucis pe proroci și a omorât chiar pe Fiul lui Dumnezeu. Orașul a fost ars și nimicit până în temelii, că piatră pe piatră nu a rămas în Ierusalim în anul 70, când Vespasian și Titus, urmașul său la tronul Romei, venind cu armatele au cucerit Țara Sfântă și au făcut una cu pământul cetatea Ierusalimului despre care Mântuitorul a spus în chip profetic că împăratul s-a mâniat și, trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia, adică pe evreii care au omorât pe Hristos, și orașului lor le-a dat foc. Într-adevăr, o flacără imensă s-a ridicat la cer, arzând templul cel măreț pe care îl rezidise Irod cel Mare și care era faima poporului evreu.

Cu toate acestea, iată, parabola de astăzi continuă, deși cea din Duminica a 13-a după Rusalii a rămas la stadiul acesta al uciderii stăpânului viei și osânda pe care au primit-o lucrătorii viei nimiciți, fiind și luată via din mâna lor și dată altora. Evanghelia Duminicii a 14-a după Rusalii continuă această idee a Mântuitorului. Chemarea la nuntă, care a fost făcută poporului evreu, dar care a fost respinsă de acesta, a fost dată neamurilor, adică oamenilor răi de la răspântiile drumurilor, tuturor acelora pe care i-au găsit slujitorii, buni și răi, și pe care i-au chemat ca să umple casa nunții. Aceia eram noi, creștinii, Biserica dintre neamuri care a fost chemată la ospățul Mirelui.

Astfel, s-a umplut casa nunții cu oaspeți. După o tradiție, era o cameră la intrare în care fiecare nuntaș își lăsa hainele sale, un fel de garderobă, și își lua de acolo o haină de nuntă. Dar s-a întâmplat ca unul din cei invitați să treacă pe lângă acea garderobă și să intre în sala nunții cu hainele lui murdare sau nepotrivite pentru nuntă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această haină de nuntă reprezintă pregătirea noastră, faptele credinței noastre cu care ne înveșmântăm inima ca să poată fi vrednică a sta la masa Ospățului ceresc. Chemarea de a veni o avem prin har, o avem în dar din partea lui Dumnezeu și aceasta noi am primit-o la botez, când am fost primiți la Nunta Mielului, la ospățul liturgic al Împărăției cerești. Dar din partea noastră se cere o schimbare a hainelor, o înnoire a omului celui dinăuntru și aceasta nu a făcut-o unul din cei care erau la masă atunci. Iar stăpânul, intrând la urmă, s-a uitat la fiecare, așa cum se uită Dumnezeu la fiecare dintre noi care suntem în biserică acum, cum s-ar uita la inima noastră, la modul cum am venit în biserică, cum stăm la acest ospăț al Fiului Împăratului, la ospățul liturgic care se întinde înaintea noastră. Fiecare Liturghie este o nuntă a Fiului lui Dumnezeu Care Își dăruiește Însuși trupul Său spre hrană nouă. Deci chemarea pe care am avut-o de a veni la biserică, sunetul clopotului: veniți la nuntă! este darul lui Dumnezeu. Dar fiecare suntem datori ca, venind la nunta aceasta, venind în casa aceasta a nunții, să venim cu o inimă nouă, cu o inimă curată, cu o haină nouă pe care să o îmbrăcăm lepădând-o pe cea veche. Unul însă nu a avut această haină și stăpânul i-a zis: prietene, pentru ce stai aici fără haină de nuntă? Oare, dacă s-ar uita Dumnezeu la noi, ar zice cuiva: prietene, prieteno, ce cauți aici fără haină de nuntă? Haina de nuntă înseamnă haina neprihănirii, haina sfințeniei, dorința de a sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu. Hainele cele vechi, hainele cele murdare sunt hainele păcatului, hainele mâniei, hainele zavistiei, hainele certei, hainele îmbuibării, hainele lenei, hainele desfrânării, hainele lepădării de Hristos, ale batjocoririi lui Hristos, haine pe care le purtăm atunci când Îl înjurăm pe Hristos, atunci când ne certăm unii cu alții, atunci când ne vorbim de rău, când furăm, când facem orice fel de păcate. Acelea sunt hainele cele murdare ale noastre cu care, dacă venim în biserică fără să le lepădăm, Stăpânul ne observă și ne spune: ce cauți aici? Noi am venit să stăm la masă, să ne folosim de Sfânta Împărtășanie, de darul lui Hristos, de Ospățul Nunții. Dar se poate ca Dumnezeu să ne scoată afară și să spună slujitorilor: luați-l, legați-l de mâini și de picioare! Legarea mâinilor și a picioarelor înseamnă ceva foarte grav, că nu mai poți face nimic și nu mai poți să intri înăuntru. Ești legat de mâini și de picioare, aceasta este starea din iad, starea din întunericul cel mai din afară unde a poruncit să fie aruncat nuntașul cel nevrednic. Nu în orice întuneric, ci în cel mai din afară, adică în cel mai gros, legat de mâini și de picioare, acolo unde este plânsul și scrâșnirea dinților. Ce sentință grozavă pentru omul care a intrat la ospățul nunții fără haină de nuntă! Căci mulți sunt chemați, dar puțini, aleși, încheie Evanghelia. Mulți sunt chemați la nuntă, dar puțini sunt aleși să rămână la ospățul nunții. Această taină este ascunsă ochilor noștri. Noi suntem cu toții la ospățul nunții, toți rămânem în biserică până la sfârșit. Un Sfânt Părinte spune că dacă pleci de la Liturghie mai înainte de a se da binecuvântarea de încheiere ai pierdut tot harul Liturghiei pe care l-ai câștigat stând poate de dimineață în biserică. Pierzi tot harul, ieșind mai devreme din biserică. Și, paradoxal, spunea acel Sfânt Varsanufie că mai degrabă să vii mai târziu și să rămâi până la urmă, decât să vii de dimineață și să pleci înainte de a se termina, că ai pierdut tot harul. Noi rămânem până la urmă, știm aceasta că e păcat să pleci înainte de binecuvântarea de la sfârșit. Dar înaintea lui Dumnezeu, în ochii Lui poate că suntem demult scoși afară din biserică de El, de la ochii Lui, dacă inima noastră nu este îmbrăcată cu haina de nuntă. Ești certat cu cineva și stai în biserică până la sfârșit? Nu te folosești de harul Liturghiei, dimpotrivă, intri în osânda stăpânului care spune: ce cauți aici, prietene? Luați-l, legați-l și aruncați-l în întunericul cel mai de afară! Dar fiecare poate ați observat că dacă stați în biserică având păcate ascunse pe care nu vreți să le lepădați, când plecați de la biserică sunteți mai nervoși, mai agitați. Nu se observă nicio pace, nicio liniște, niciun beneficiu spiritual câștigat în biserică și atunci devenim pricini de sminteală și de poticnire pentru cei de acasă care zic: de ce să merg la biserică dacă, uite, cutare se întoarce și e mai rău acasă, înjură parcă mai tare ca înainte și așa mai departe. Ne dăm seama ce înseamnă a veni la nuntă chemați fiind de Dumnezeu Care pe toți ne invită, buni și răi, numai că El are o pretenție: ca în casa nunții să avem haina nunții pe noi, haina cea curată, haina cea nouă, haina cea albă, crâșmuța botezului care este icoană a hainei sufletului cu care vom sta înaintea lui Dumnezeu la nunta Fiului Său Iisus Hristos, în Împărăția Sa veșnică.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să fim dintre cei care, poate puțini aleși, să gustăm din juncii îngrășați, tăiați și jertfiți, care înseamnă jertfele sfinților încununate cu jertfa lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Amin!