SCHIMB DE LOCURI ÎNTRE ILIE ŞI DUMNEZEU

Ridicarea profetului din Tesba Galaadului în vârtej de vânt la cer (IV Rg 2, 11), în mod neaşteptat ivindu-se un car cu cai de foc ce l-a smuls de sub privirile ucenicului neputincios în a-l mai reţine pe cel ce-l chemase să fie proroc, rămâne o taină în faţa căreia graiul amuţeşte şi întreaga fiinţă de înfioară. Ştiind bine că porţile raiului erau straşnic păzite şi nimeni dintre muritori n-a mai intrat prin ele, după ce strămoşii Adam şi Eva au fost alungaţi, stai şi te întrebi până unde va fi ridicat vârtejul de vânt carul cu comoara din el, dacă încă se spune atunci când fulgeră şi tună că Sfântul Ilie se preumblă printre norii văzduhului legând sau dezlegând cerul, poate aşteptând şi el vremea când caii cei de foc să coboare carul pe pământ, să cunoască fericirea însetării de dreptate din timpul harului şi săturarea de ea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Taină în viaţa proorocului Ilie rămâne nu doar locul suirii lui ci şi cauza acestei înălţări, dacă nu cumva ridicarea lui la cer este semn al lucrării lui Mesia la plinirea vremii, icoană a înălţării pe Cruce a lui Hristos ca să plinească toată dreptatea şi a înălţării Lui la cer ca celor prigoniţi pentru dreptate să le ofere un loc în Împărăţia dreptăţii veşnice.

Dreptatea poate că este cheia ce ne ajută să pătrundem în taina lui Ilie. Suntem obişnuiţi, ca trăitori în vremea harului, să asociem dreptăţii mila, gândindu-ne la Mântuitorul Iisus Hristos Care a împlinit dreptatea lui Dumnezeu împletind-o cu o milostivire nebănuită faţă de oameni. Pe cât era Ilie iubitor de Dumnezeu, pe atâta Hristos S-a arătat iubitor de oameni. Poate că modul în care fiecare din cei doi au împlinit dreptatea, deşi diferit, îl face pe unul prototip al celuilalt.

Ilie Îl cunoştea pe Dumnezeu. Ştia că El suferă când oamenii sunt în necazuri şi greutăţi. Dar şi Dumnezeu îl cunoştea pe Ilie. Şi cum Dumnezeu este drept, nu putea să-l nedreptăţească pe omul său iubit, lipsindu-l de putinţa împlinirii dorului de dreptate care ardea în inima proorocului. Numai că încerca să-l facă pe Ilie să judece lucrurile cu dreptate milostivă, să aibă adică gândul lui Hristos. Ilie însă ar fi vrut ca Dumnezeu să-Şi calce pe inimă şi să nu facă apel la mila Sa când vor fi oamenii în zvârcolirile foametei până când nu se va împlini vremea celor trei ani şi jumătate de secetă cumplită pe pământ. Cel Preaînalt, însă, deşi îi împlinea profetului Său cererile de pedepsire a poporului idolatru, căuta prin toate căile să-l facă pe Ilie să înţeleagă lucrul esenţial că mila merge înaintea judecăţii. Înfometarea proorocului şi milostivirea corbului faţă de suferinţa lui e poate cea mai profundă manifestare a frământării lăuntrice a lui Dumnezeu spre a-l face pe Ilie să cunoască schimbarea firii lucrurilor la porunca lui Dumnezeu şi că şi el trebuie să se schimbe, dintr-un om fără milă, într-un iubitor de oameni. Căci, într-adevăr, corbul care din fire este nemilostiv că nici puii lui nu şi-i hrăneşte, se face, la porunca lui Dumnezeu, pasăre milostivă, hrănind pe prooroc.

Dar Ilie tot nu înţelege că lui Dumnezeu Îi este milă de oameni. La căpătâiul fiului văduvei din Sarepta, Ilie începe să se trezească. Îi este milă de femeie. Lui Dumnezeu Îi era milă însă de tot poporul ce plângea în ghearele foametei. Acum îl are pe Ilie la mână. Învins de suferinţa văduvei, ar fi vrut să ceară sufletul copilului înapoi de la Dumnezeu. Deja seminţele milei începeau să încolţească în el. Primele roade vor împrăştia năvalnic mireasma dumnezeirii în fiinţa proorocului. Când îndată după acest eveniment Dumnezeu Îl va trimite la Ahab, proorocul nu se va mai împotrivi ca ploaia să se reverse peste faţa pământului crăpat de secetă.

O, dar omul cât ar fi el de drept şi chiar de ar înţelege că trebuie să fie şi milostiv, tot nu poate răbda scăderile şi păcatele oamenilor. După o vreme, Ilie iar s-a umplut de supărare. Ahab murise şi rege peste Israel şi Samaria devenise fiul său Ohozia. Acesta „a săvârşit fapte urâte înaintea ochilor Domnului şi a umblat pe căile tatălui său şi pe căile mamei sale şi pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în păcat; căci a slujit lui Baal şi i s-a închinat lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său“ (III Rg 22, 52-53). Avea motiv Ilie să caute iar să apere dreptatea ofensată a lui Dumnezeu. Regele va muri în patul zăcerii sale în urmă căzăturii suferite printre gratiile foişorului său, a zis Ilie (vezi IV Rg cap. 1).

Proorocul focului se gândea iarăşi la o nouă pedeapsă pentru poporul căzut în idolatrie. Atunci Dumnezeu hotărî un schimb de locuri între Sine şi Ilie. Pe pământ e nedreptate, în ceruri e dreptate. Aşa că Ilie va fi înălţat la cer, unde nu este nedreptate. Iar în locul lui va coborî Dumnezeu ca Unul ce ştie împleti dreptatea cu mila, pentru că El singur este cu adevărat iubitor de oameni. Unul din cei mai de seamă poeţi ai Bisericii, Sfântul Roman Melodul, într-o versificare numită Condacul la pomenirea Sfântului Prooroc Ilie încheia toată această icoană a celor viitoare cu hotărârea Sfatului Veşnic: „Dacă nu poţi, precum am zis, proorocule, / să locuieşti cu oamenii care păcătuiesc, / vino aici, te mută / şi locuieşte unde nu e păcat / întru locaşurile celor ce Mă iubesc. / Şi-n schimb Eu Mă voi pogorî, / Cel ce pot oaia pierdută / pe umeri să o iau şi să o port / şi să strig celor ce-au căzut: / Toţi păcătoşii alergaţi, / veniţi la Mine, odihniţi-vă! / Căci Eu venit-am / nu ca să-i pedepsesc pe cei ce i-am zidit, / ci ca să-i smulg din necredinţă / pe cei ce au păcătuit, / Eu, Unul Iubitorul de oameni.“