În întreg anul bisericesc, dar mai cu seamă în Postul Păresimilor, prezența Maicii Domnului în imnologia

Cu toții suntem conștienți de curăția extremă a Fecioarei, o neprihănire arătată în maxima formă pe care un pământean a atins-o vreodată și care devine țintă în lupta duhovnicească și model dintre oameni – nu dintre cei din cer – în atingerea acelei culmi de har hărăzită celor de pe pământ. Ei însăși i s-a adeverit de înger că a atins această stare când i s-a plecat zicându-i: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har…” (Lc 1, 28) Învrednicindu-se de această curăție, ea a fost aleasă ca în pântecele ei feciorelnic să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, maternitatea sa divină conferindu-i cinstea unei venerări superioare tuturor sfinților care i-au urmat în neprihănire.

Dar în iconomia mântuirii, Maica Domnului este considerată Eva cea nouă, o recapitulare să zicem așa a Evei celei dintâi aflată în starea feciorelnică dinainte de cădere, ceea ce nicio fecioară în afară de Maria cea neamestecată cu nunta n-a putut să o atingă. Cântările Bisericii vorbesc deseori de aceasta: „Bucură-te, bucuria Evei, că întristarea aceleia prin nașterea ta, Curată, a încetat. Bucură-te, nor luminat al luminii celei neapuse, din care a răsărit Hristos Dumnezeu.” Sau: „Bucură-te, Stăpână, carul Cuvântului cel în chipul focului, raiule însuflețit, care ai în mijloc Pomul vieții, pe Domnul, a Cărui dulceață dă viață celor care, supuși fiind stricăciunii, se împărtășesc Lui cu credință.” În slujba Bunei Vestiri această temă a Evei celei noi și a Paradisului mistic revelat din ea este prezentă într-un chip strălucit, de aceea Praznicul Bunei Vestiri parcă e din altă lume atunci când apare el deodată în mijlocul unei asceze severe a Postului Mare.

Ce ne învață oaza de bucurie a acestui Praznic în mijlocul nevoințelor noastre creștinești din timpul Postului Învierii Domnului? Dacă ea, ajunsă la culmea îndumnezeirii, a purtat în pântecele său pe Hristos, zămislirea Căruia de la Duhul Sfânt noi o serbăm pe 25 martie – după Tradiție, în aceeași zi de primăvară fiind zămislit și întâiul Adam din pământ și adus la viață prin suflare dumnezeiască –, apoi trebuie și noi, fiecare, să-L zămislim duhovnicește într-o inimă feciorelnică, sau pe care ne-o refacem feciorelnică prin pocăință, tema centrală a Triodului. Cuvântul lui Dumnezeu s-a auzit dintotdeauna în lume, dar trup S-a făcut doar când a aflat un pântece ca al ei. Același Cuvânt se preumblă prin istoria lumii, însă ia chip doar în inimi curate, asemenea pântecelui Maicii Domnului. De aceea ea este modelul venerat aparte de Biserică pentru ca, urmându-i în curăție, să ne facem născători de Hristos, adică să Se facă trup sau faptă Cuvântul în viețile noastre. Poate că dacă rămânem cu această întrebare cât ne-am apropiat de asemănarea cu Maica Domnului ca să cunoaștem cât este de prezent Hristos înlăuntrul pântecelui inimii noastre e de ajuns ca să așteptăm și să participăm cu evlavie la masa Praznicului Bunei Vestiri care-și încheie pledoaria pentru Sfânta Sfintelor cu această Slavă preafrumoasă a Utreniei: „Taina cea din veac se descoperă astăzi și Fiul lui Dumnezeu fiul omului Se face, pentru ca luând ceea ce e mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-a oarecând Adam vrând să se facă dumnezeu și n-a ajuns, acum însă Dumnezeu Se face om ca să-l facă pe Adam dumnezeu. Să se bucure făptura și să se veselească firea, căci arhanghelul stă cu frică înaintea Fecioarei zicându-i: Bucură-te!, nimicind întristarea. Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai întrupat din milostivire, slavă Ție.”