„Deschide, Doamne, în mila Ta,

Nu de la început a sărbătorit Biserica această zi de Vineri din Săptămâna Luminată în cinstea Maicii Domnului, cum nici noi n-am făcut chiar dintru început toate cele bune. Nu că am făcut şi rele, neapărat, dar nu ne-a fost rânduit de la înce­put să le purtăm pe toate cele bune. Că fiecare vreme îşi are darurile ei. O dată cu creşterea duhov-­nicească, vin gânduri mai înalte şi omul adaugă şi alte trăiri evlaviei sale duhovniceşti. Însă, cu toate cele împlinite, tot mai rămân lucruri pe care le vom săvârşi doar dincolo de moarte, în comu­niunea deplină cu Dumnezeu, ca să ni se păstreze mereu în această viaţă conştiinţa nimicniciei şi smerita cugetare asupra nevoinţelor noastre.

Mai dinainte ca Leon cel Mare să se urce pe tron, Biserica păstrează istoria unei întâmplări care a generat sărbătoarea de care vorbim. Întâlnind un orb, Leon l-a luat de mână să-l călăuzească. Pe cale, i se făcu sete orbului şi Leon încercă să afle apă în desişul pădurii. Neaflând şi îngrijorându-se, un glas se auzi, spunându-i: „Nu e nevoie să te osteneşti, Leone, căci apa este aproape!“. Şi, căutând, iarăşi auzi glasul Maicii Domnului: „Pătrunde, Leone împărate – i-a şi profeţit ce va ajunge –, mai adânc în pădurea aceasta şi, luând cu mâinile apă tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi; şi vei cunoaşte îndată cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme“ (Sinaxar). Acestea făcându-le, orbul şi-a căpătat vederea, iar Leon, ajungând împărat, a zidit, pe acest izvor, o biserică măreaţă închinată Maicii Domnului. Şi de atunci şi sărbătoarea Izvorului Tămăduirii în Vinerea Săptămânii Luminate.

Să poposim o clipă şi-n istoria Oastei. Câte sărbători nu s-au adăugat trăirilor ei duhovniceşti în cursul timpului! Motivate de necesităţi ale vremii sau ca şi încununări ale unor osteneli spirituale, s-au născut şi se nasc şi încă se vor naşte, în ciuda tuturor împotrivirilor, noi forme de manifestare a dragostei de Dumnezeu pe care Biserica o are în fiinţa ei. Ce simplu au pornit cei dintâi ostaşi la lupta împotriva a două păcate şi curând împotriva tuturor relelor ce măcinau fiinţa Neamului românesc! Dar cum adăuga Dumnezeu, cu trecerea anilor, contururi noi acestei revigorări duhovniceşti, tot lărgindu-i hotarele şi făcân­du-ne să afirmăm cu umilinţă că noi n-am avut parte, în tinereţe, de asemenea revelaţii pe care ni le-a rânduit Dumnezeu astăzi. Desigur, unii pot fi nemulţumiţi că acestea n-au fost de la început şi că ei n-au apucat la naşterea lor, dacă a fost o naştere, aceste noi forme ale slujirii Domnului. Îi invităm şi pe ei să-şi ungă ochii din aghiasma dulce-curgătoare şi vindecătoare de eresuri, cum zice o stihiră de la Doamne, strigat-am a Vecerniei sărbătorii, ca să poată vedea clar dinamica lucrării Duhului care adesea scapă raţiunii.

La Sfânta Liturghie, în evanghelia de la Ioan 2, 12-22, ca şi în textul apostolului de la Fapte 3, 1-8, ne apare imaginea templului din Ierusalim. Deja avem icoana Maicii Domnului, care este locaşul lui Dumnezeu-Cuvântul şi chivot poleit cu Duhul, cum o cântă Acatistul Bunei Vestiri. Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan urcă la templu, pentru rugăciunea din ceasul al nouălea. Timpul liturgic al zilei îşi jalona deja slujirea în Biserică cu cele şapte laude zilnice ale ei. La Poarta Frumoasă, ologul din naştere este vindecat în numele lui Iisus Hristos din Nazaret. Apoi intră cu binefăcătorii lui în templu. De ce în templu şi nu în altă parte? O cântare a Canonului Născătoarei din ziua Izvorului o vede pe ea însăşi în icoana templului: „Luminat şi sfânt locaş al Stăpânului tuturor te ştiu pe tine, Fecioară, şi izvor de nestricăciune, care ai izvorât pe Hristos, apa din care ne adăpăm“. Oare nu aflăm moartea şi Învierea lui Hristos în această cristelniţă, sau staul, sau corabie, sau cămară a nunţii Mielului?

O, dar templul din Ierusalim n-a reuşit să păstreze curăţia acestei icoane, cum nici noi nu suntem atenţi cu neprihănirea feciorelnică a sufletului adesea ocupat cu alte afaceri şi imixtiuni străine chemării de la Botez de a păzi „nespurcată şi neîntinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat!“. Relatarea evangheliei cu izgonirea din templu a celor care i-au denaturat sensul profetic vine în această zi a Izvorului Tămăduirii ca o „opăreală“, ca să folosim un cuvânt al Părintelui Iosif Trifa, peste fuduliile noastre sufleteşti, care ne trag pe linia moartă a unei false credinţe. Că dacă Maica Domnului şi-a păstrat fecioria până la moarte, nu la fel putem afirma despre ticălosul nostru suflet, care are încă multe de învăţat din taina Fecioarei.

Dacă orbului de odinioară apa izvorului din pădure i-a dat vederea, cu cât mai mult nu ne va deschide ochii noştri cei sufleteşti stricaţi de păcate Domnul Iisus Hristos, Care, din pântecele Maicii Sfinte, a izvorât, după cum aşa de măreţ exprimă aceasta slujba Utreniei din Vinerea acestei Luminate Săptămâni: „Cuvintele cântării te laudă pe tine, Curată, ca pe ceea ce eşti cu adevărat izvor; că ai născut mai presus de cuvânt pe Adâncul Înţelepciunii, pe Cel Ce a spânzurat norii în văzduh şi pământul pe ape“.

O, ce mare dar ne este nouă acest popas duhovnicesc în jurul Maicii lui Hristos! „Cei ce căutaţi sănătate, alergaţi la izvor! Căci Curata Fecioară sălăşluieşte în apă. Saltă şi te bucură, mulţimea credincioşilor, precum se cuvine, că vei avea în sfântul locaş împlinirea cererilor“ (cântarea a 9-a a Canonului). Fericită oaste a credincioşilor pe care Învierea lui Hristos te-a odihnit la Izvorul Tămăduirii!

1 Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p 202;

2 Ibidem.