Citim în a doua carte a lui Moise că între privaţiunile exodului de la robie la

E vorba, aşadar, de două feluri de pâine, dospită şi nedospită, sau azimă. Pentru cea dospită trebuia adăugat un timp pentru creşterea aluatului, ceea ce o făcea să fie mai târziu gata de mâncat, în contrast cu cea nedospită care era îndată coaptă, după frământarea aluatului. Evenimentul care cerea grabnica masă de seară era ultima plagă asupra egiptenilor, moartea întîilor născuţi, concomitent cu ieşirea lui Israel din Egipt în acea noapte şi trecerea prin Marea Roşie (vezi pe larg în cartea Ieşirea, capitolele 12, 13 şi 14).

Depărtarea dospiturii din casa evreului trebuie să însemne şi altceva decât o pregătire aparte pentru ieşirea din robie numită şi Paşti sau trecere. Oare nu cumva dospitura însemna ceva ce ţinea de aluatul păgân de care trebuia să se separe, poporul ales trebuind să mănânce doar azima, Moise însuşi „prin aceasta le-a dat învăţătură să nu ascundă dospitura Egiptului în cugetul lor“, căci „azima e o preînchipuire a Pâinii vieţii…“, cum, în mod poetic, exprimă această taină nouă Sfântul Efrem Sirianul (în Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 182). Dar chiar şi Apostolul neamurilor, marele convertit de pe drumul Damascului, avea să le scrie corintenilor că evreii, la ieşirea din Egipt, „toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos.“ (I Cor 10, 3-4) Iată-l pe Sfântul Apostol Pavel cum descoperă taina Pâinii, am zice noi, euharistice, care i-a salvat de la moarte pe evrei odinioară şi care de la moartea veşnică şi din robia lui satan smulge sufletele împărtăşite cu Nemuritoarele Taine ale lui Hristos. Cu adevărat, Pâinea Vieţii, Trupul lui Hristos primindu-L, Acesta ne înalţă în rai, căci spre viaţa cea veşnică se dă ea creştinilor.

Oare zborul Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul în memorabila căruţă cu vâlvătăi nu este şi el o urmare a hrănirii lui cu Pâine în casa prescurăriţei din Sarepta? Că-i poruncise omul lui Dumnezeu să-i facă o turtă din făina care nu-i va mai scădea din vas (III Regi 17, 12-16), ci va face necurmat prescuri din ea până la sfârşitul foametei. Dar turta văduvei era preînchipuire cum nu se poate mai frumoasă a lui Hristos Care-şi va da Trupul ca Pâine pentru viaţa lumii şi înălţarea ei la cer. Auzim în textul Apostolului de la slujba înmormântării că, după învierea drepţilor, „cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.“ (I Tes 4, 17) A fi răpit în nori ne duce cu gândul şi la răpirea lui Ilie în vârtej de vânt la cer (IV Regi 2, 11), prin urmare însăşi minunea petrecută dincolo de Iordan în dreptul Ierihonului devine în mod vădit şi suficient de limpede pentru oricine o preînchipuire zborului fericit al tuturor neamurilor – să nu uităm că văduva sarepteancă era dintre neamuri şi nu din poporul evreu, ceea ce înseamnă universalitatea mântuirii sau că oricine poate să-şi ofere inima ca pâine liturgică – către Împărăţia cea de Sus.

A duce o prescură la Altar la ceas de Liturghie ce poate fi decât rememorarea gestului prescurăriţei din Sarepta care are grijă de viaţa prorocului, dar, ce zic, de viaţa lui Hristos închipuit de proroc. Ar putea cineva să se plângă de sărăcie când face asta, dacă văduva în prag de moarte a preţuit mai mult viaţa altuia decât a ei şi a copilului ei? Dar şi-a asigurat viaţa ei înseşi şi a familiei sale tocmai prin ofranda făcută Tesviteanului.

Trecerea noastră de la pământ la cer, Paştile nostru cel duhovnicesc, pretinde însă – aşa cum am văzut la poporul evreu când a ieşit din Egipt ca şi la Prorocul focului în zborul lui către cer – grija de a ne hrăni nu cu aluatul cel vechi ci cu Trupul lui Hristos, Pâinea cea adevărată Care din cer coboară şi la cer înalţă. Despre Sine zicea Hristos Însuşi că este stârvul la care se adună vulturii (cf. Mat 24, 28). Dar Stârvul este înălţat la cer, ceea ce înseamnă că vulturii în juru-I se adună şi, „prin Pâinea cea duhovnicească, oricine se face vultur ce ajunge în Rai.“ (Sf. Efrem Sirianul, idem, p. 183)

Să devenim vulturi, că Stârvul este mult şi tuturor ajunge. Şi „cine a mâncat Pâinea ce Vie a Fiului, acela va şi zbura pe nori în întâmpinarea Lui“ (ibidem).