În Duminica aceasta, a 16-a după Rusalii, ne este pus

Aceste două parabole sunt la începutul şi sfârşitul capitolului 25 din Evanghelia de la Matei, iar miezul, mijlocul capitolului este ocupat de parabola pe care tocmai am auzit-o, cea cu talanţii, cu cei trei oameni cărora un stăpân le-a oferit averea lui spre chivernisire şi el a plecat în altă parte, departe. La un moment dat a venit ca să culeagă roadele, să primească înapoi ceea ce a dat spre grijă celor trei. Sigur, le-a dat după puterea lor de grijă, după capacitatea fiecăruia le-a oferit stăpânul: unuia, cinci talanţi, altuia, doi talanţi şi ultimului, un talant. Sigur, stăpânul ştia de ce îi dă numai un talant aceluia care a primit numai un talant, dar el poate că s-a supărat că a fost oarecum socotit mai nevrednic decât ceilalţi şi pentru aceasta a început să îl judece pe stăpânul lui, zicând că este un om rău, că este un „om care seceră de unde n-a semănat şi strânge de unde n-a vânturat“, de aceea i-a ascuns talantul în pământ, adică n-a făcut nimic cu talantul pe care l-a primit. Când a venit stăpânul, a început cu cel mai vrednic, chemându-l la sine şi cerându-i talanţii. Acela i-a zis: Doamne, mi-ai dat cinci am mai făcut cu ei încă cinci! Şi stăpânul s-a bucurat de această lucrare bună pe care a făcut-o sluga aceasta şi i-a zis: „Bine, intră în bucuria Domnului Tău”. Şi cel cu doi talanţi la fel a fost întrebat şi el a dat răspuns potrivit cu măsura chemării pe care a avut-o în ziua în care a primit talanţii de la stăpânul său. Dar celălalt, care a primit un talant, a răspuns cum a gândit despre stăpânul în clipa aceea: „Ştiam că eşti om rău, m-am temut, ştiam că eşti om aspru care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat, de aceea m-am temut şi m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ”. Stăpânul i-a zis: „Slujitor viclean şi leneş” – ce cuvinte grele, ce cuvinte cutremurătoare a rostit stăpânul acesta în faţa acestui om căruia i-a dat atât de puţin şi care nu a fost capabil nici pentru puţinul primit să facă faţă ci, dimpotrivă, pentru că n-a fost în stare, s-a ridicat şi împotriva stăpânului cu cuvinte acuzatoare astfel încât stăpânul a dat poruncă ca el să fie aruncat în întunericul cel mai dinafară. Aici Mântuitorul a vrut să arate că în iad, adică în împărăţia pedepselor veşnice, sunt locuri diferite de pedeapsă pentru oameni – întunericul cel mai dinafară – adică locul cel mai greu în care să fie pus acest om nevrednic de slujba pe care a primit-o. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Oare câţi vor fi înţeles dintre iudeii care ascultau cuvintele acestea ale Domnului? Oare cât vor fi priceput ei că despre ei vorbea El, pentru că aceştia care L-au respins pe Hristos, iudeii din vremea aceea, au fost aceia care au îngropat talantul. Talantul este Hristos. Dumnezeu ne-a dat nouă fiecăruia daruri, unii au mai mult, alţii mai puţin, dar darul lui Dumnezeu este Hristos, Fiul Său, El este darul pe care oamenii Lau primit din partea stăpânului celui mare, Dumnezeu. Unii primesc mai mult din Hristos, adică o înţelegere mai profundă a existenţei Lui, a lucrării Lui mântuitoare, alţii pe jumătate, iar alţii mai puţin, fiecare după măsura credinţei, după măsura puterii lui. Dar Dumnezeu la sfârşitul veacurilor o să ne ceară socoteală de modul cum ne-am comportat cu Hristos, de modul cum am pus în lucrare acest dar pe care l-am primit în viaţa noastră. Ce cutremurătoare e Evanghelia aceasta. De fapt este la fel de grea ca şi celelalte două din capitolul 25 de la Matei, cea cu fecioarele cele înţelepte şi nebune şi cu oile şi caprele pe care păstorul le împarte aşa precum Dumnezeu va împărţi pe oameni la sfârşitul veacurilor. De fapt, în capitolul 25 de la Matei se încheie seria cuvântărilor Mântuitorului. După aceea începe patima Lui, evanghelistul Matei continuând cu explicarea, cu descrierea suferinţelor lui Hristos, cu Cina de Taină, cu prinderea Lui de către Iuda, cu darea Lui la moarte, cu răstignirea Lui, cu învierea şi înălţarea Sa la cer; şi cu aceastea se încheie Evanghelia de la Matei cap. 28.

Iată  dar, Evanghelia aceasta cât ne vorbeşte nouă creştinilor! Pentru că toţi am primit un dar prin Taina Botezului, când am fost botezaţi de naşii noştri în Hristos ne-am îmbrăcat: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” – aşa cum se cântă când se înconjoară cristelniţa. Am primit darul, pecetea darului Sfântului Duh, ne-a însemnat preotul pe frunte, pe gură, pe urechi, pe nas, pe piept, pe spate, pe mâini, pe picioare, adică această pecete a aşezat-o pe umerii noştri, pe simţirile noastre ca să rămână în noi DARUL, darul care este HRISTOS. Prin această pecetluire cu Duhul Sfânt toţi avem acest dar, toţi avem acest talant, care este Hristos în noi şi Îl purtăm cu noi, fie punându-L în valoare – adică în lucrare şi Hristos arătându-Se în viaţa noastră, în faptele bune pe care le săvârşim, în faptele credinţei, fiind blânzi cu oamenii, ajutându-i, milostivi fiind, smeriţi cum a fost Hristos –, fie îngropând în noi acest dar, în pământul inimii noastre, ascunzându-L şi nepunându-L în lucrare. El este în noi, Hristos este în fiecare din noi, fie pus în lucrare, sfinţit, fie ţinut în nelucrare în noi. Iar când vine Dumnezeu la sfârşitul veacurilor atunci ne va cere fiecăruia socoteală ce-am făcut cu darul pe care l-am primit la botez, ce-am făcut cu Hristos pe care ni L-a oferit nouă.

Evanghelia de astăzi să ne pună pe fiecare dintre noi într-un examen al conştiinţei pe care să ni-l facem. Dacă încă nu L-am pus în lucrare pe Hristosul din noi, să-L punem cât de curând, repede, în clipa aceasta, să-L scoatem din pământul inimii şi să zicem: Doamne, un talant mi-ai dat, ajută-mă să fac măcar unul cu el. Doamne, mi-ai dat doi sau trei, ajută-mă pe măsura darului primit să fac cu ei lucrul Tău cum se cuvine, pentru ca la sfârşitul veacurilor să ne zică Dumnezeu tuturora: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost pusă, peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului Tău”. Amin!