O clipă de odihnă pe un vârf de munte înconjurat de locuri cu amintiri nepieritoare a precedat miraculoasa Înălţare la cele mai presus de

Acum, că ceasul despărţirii se apro­piase, Mântuitorul trebui să pecetluias­că toată şcoala ce-o ţinu cu ucenicii Săi în toţi cei trei ani şi ju­mătate petrecuţi îm­preună. La penultima întâlnire cu ei le va fi propus să  aibă loc următoarea întâlnire cu ei în Ieru­sa­­lim. Oraşul, deşi era peste măsu­ră de ne­legiuit – nu numai că ochii lui erau orbi să vadă mân­tuirea şi urechile, sur­de la au­zirea cuvân­tului Răs­cumpărăto­rului, dar se remarcase, pe deasupra, şi ca ucigător de proroci –, totuşi purta în sine locurile de referinţă ale vieţii Domnului şi ele trebuia să rămână neîncetat în atenţia acestor trimişi să-L propo­vă­duiască pe Iisus Hristos lumii întregi.

Adunaţi într-un foişor, parcă-i vedem pe ucenici cu ochii la uşă să-L vadă din nou apărând cu faţa bucuroasă în mijlocul lor. Întâlnirea cu El nu le mai era o spaimă, ci împlinirea unei iubiri nemărginite. Părtăşia cu El le era de-acum o plăcută atingere de dumnezeirea trupului Său înviat, către care El mereu le atrăgea atenţia să-l întipărească în ochii şi-n simţirile mâinilor lor cu care vor binecuvânta mai târziu popoarele idolatre, ca să creadă Învierii Sale.

Dar iată-L, a apărut! O, cine-ar putea fi la înălţimea întâlnirii cu El, ca să nu se-nfioare la vederea Sa? Oricât te-ai pregăti, nu poţi fi niciodată la înălţimea momen­tului întâlnirii cu Hristos, nu-i aşa? Atât numai că, dacă şi Se odihneşte Mântuitorul în cămara inimii, adânca pace ce izvorăşte din prezenţa Lui îşi cucereşte sufletul tulburat cu vraja unei bucurii nematerialnice.

Iisus începu, aşadar, ultima Sa cuvântare către ucenici. Evanghelia citită la Sfânta Liturghie a Praznicului Înălţării, de la Luca 24, 36-53, prezintă cuvântul Mântuitorului prin care recapitulează tot ce le-a spus mai înainte cu privire la Patimile şi Învierea Sa. Mai înainte şi-a pus sufletul Său pentru oile Sale, acum îl toarnă în sufletele lor ca să-l înveşnicească în lume prin propovăduirea lor. Încă o dată le spune că va trebui să propovăduiască pocăinţa la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Dar ce ştiau ei despre alte popoare decât că au limbă de câine şi toate cele ale animalelor fioroase către care e primejdios şi să priveşti? Tot auziseră de la Învăţătorul că El venise doar pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel, şi acum iată-i pe ei deodată ambasadori în idolatra Grecie, sau în împărăţia crudă a Romei, ori în deşerturile piramidelor din temutul Egipt. Acum însă toată tulburarea le era acoperită de cereasca bucurie a deschiderii minţii întru înţelegerea Scripturilor. Şi când socoti Mântuitorul că sunt gata, nu doar de misiunea încredinţată, ci poate că mai ales de despărţirea de El, îi scoase pe ucenici din foişor şi porniră înspre Betania.

Când am fost la Ierusalim, în ultima zi a şederii în ţara Sfântă, am mers pe urmele ucenicilor către muntele Eleonului ce stă faţă în faţă cu Ierusalimul, dincolo de Valea lui Iosafat. Pe aceeaşi cale venise Iisus la Intrarea în Ierusalim, de Florii. Atunci, El urma calea suferinţei Sale. De data asta, pe a slavei. Pe malurile pârâului Chedron, palmierii şi finicii, din care cu puţin timp în urmă rupseseră ramuri fiii lui Israel, îşi aplecau acum frunţile triste, nu pentru sărăcia frunzelor rămase sau că din lemnul lor vor fi cioplit iudeii crucea pentru răstignirea Domnului, ci că de acum înainte nu vor mai vedea faţa Împă­ra­tului lui Israel. Din­colo de vale, măs­linii din Ghetsi­mani, miraţi de faţa stră­luminată a lui Hris­tos, în contrast cu înti­părirea chipului lui sfâşiat de durere din noaptea rugăciu­nii, îşi clatină crengile a mi­ra­re. Trecând mai de­parte pe lângă Mica Galilee, locul primei întâlniri cu El cu patru­zeci de zile în urmă, cărarea urcă pe Eleon, un fel de Nebo al nou­lui Moise, de unde se puteau observa locu­rile cele mai impor­tante ale pelerinajului lui Hristos prin lumea iudaică.

Când scriu aces­te lucruri, picioarele îmi odihnesc în taină la locul Înălţării Dom­nului. Văd sub munte Ierusalimul cu locul Templului şi magni­ficele-i ziduri stră­pun­se de istoricele por­ţi prin care mişună gloatele zgomotoase, oraşul ce nu-şi închi­pu­ie că-n curând piatră pe piatră nu va mai sta în el. Spre apus, în depărtare, albăstruiele ape ale Medite­ranei, şi-n spate, spre sud-est, trista Mare Moartă, culmea Eleonului coborând spre răsărit în Betania familiei dragi Mântuitorului, pe lângă smochinul neroditor ce îşi târăşte în istorie ramurile goale. Spre nord, ţinutul Galileii cu Iordanul slobozindu-se la vale cu repejuni. Spre sud, Betleemul, poate cu aceiaşi păs­tori mai albiţi cu treizeci şi trei de ani, tot străjuin­du-şi turmele ca odinioară, la Naşterea Mântuitorului.

Inima-mi vibrează amintindu-mi priveliştea de pe vârful Eleonului, care-mi stăruie şi-acum neştearsă în ochii umezi. Ce va fi fost însă în sufletul învăţăceilor toată această amintire sfântă din viaţa lor cu Mântuitorul? În această stare de har, mâinile Domnului s-au încrucişat a binecuvântare. Şi, pe când îi bine­cuvânta, Mântuitorul Îşi ridica umanitatea Sa încet-încet deasupra înţelegerii ucenicilor. Că Înălţarea Sa la cer n-a fost altceva decât ultimul gest prin care Mântuitorul le-a arătat ucenicilor dumnezeirea Sa. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al Bisericii noastre, merge mai adânc cu meditaţia asupra Înălţării umanităţii în mod treptat prin toate cele nouă cete îngereşti, câte o zi la fiecare ceată, astfel că după nouă zile, într-a zecea, şezând pe tronul Slavei de-a dreapta Tatălui, să trimită la Apostoli pe Duhul Sfânt: „Voia să le arate şi acelora (îngerilor n.n.), plini de uimire, Slava Lui de împărat al întregii creaţii, ca om. Se ridica, prin aceasta, ca om peste ele: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, să intre Împăratul Slavei!» «Cine este acesta, Împăratul Slavei?...» «Domnul puterilor, acesta este Împăratul slavei» (Ps 23, 7, 10)“2. Duhul Sfânt porunceşte îngerilor să deschidă porţile3, căci Iisus înalţă la dreapta Tatălui firea omenească cea căzută. În acelaşi timp, ucenicii, înspăimântaţi de privelişte, imploră pe Bunul Păstor să nu Se despartă de ei, ci să le trimită pe Duhul cel Preasfânt, cerere lait-motiv a cântărilor Înălţării. Îngerii, de altă parte, văzând semnele Patimii şi hainele înroşite ale Celui Ce-a luat trup omenesc, ca pe-un Dumnezeu L-au mărit, închinându-I-se.

Cât despre Maica lui Emanuel, imnologia sărbătorii nu-i alta decât de bucurie. Înălţarea Fiului era anticiparea înălţării ei cu trupul la cer. Cu mâinile întinse spre cerul deschis, vrând parcă să îmbrăţişeze norul ce-i devenise tron Fiului ei, ea însăşi fiind tron Dumnezeirii şi nor de văpaie, aşa se avântase în slava Lui, că urma piciorului cu care mai era legată încă pe pământ a rămas întipărită în stânca muntelui până azi. Mâna care scrie acestea s-a odihnit în scobitura pietrei, mărturie peste veacuri a dragostei materne desăvârşite.

1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991, p 279:

2 Ibidem;