În duminica a 29-a după Rusalii auzim textul

Când Mântuitorul mustra păcatele evreilor, aceia, ca să-L apostrofeze și să-L batjocorească, Îi zicea că este samarinean și că are demon. Cu alte cuvinte Îi zicea: ești un înșelător, nu ești credincios lui Dumnezeu, pentru că te faci tu a fi Dumnezeu. Acest cuvânt de samarinean era un cuvânt de înjosire pe care ei îl foloseau față de cineva dintre ai lor care se închina spre credințe idolatre. Dar în suferință, în boala grea a leprei care era una de moarte pe vremea aceea și foarte contagioasă, nu se mai ținea cont de nimic. Când erau constatați că au această boală, erau scoși afară din familie, din casa lor, din cetate și locuiau în marginea ei, într-un loc deoparte. Acolo li se ducea hrana care era lăsată în anumite locuri, după care cei ce o aduceau se depărtau spre cetate, iar leproșii ieșeau din văgăunile sau din peșterile unde stăteau și își duceau amarul suferințelor, luau oala cu mâncare și serveau masa acolo, apoi o aduceau iarăși la locul respectiv unde veneau din cetate cei din familie, luau oalele, le fierbeau, puneau iarăși mâncare în ele și le aduceau iarăși la locul respectiv. Așa își duceau zilele leproșii până mureau într-o stare deplorabilă. În această stare de suferință erau împreună. În necaz, oamenii sunt împreună. Când ne este bine ne mai urâm unii pe alții, ne mai uităm urât unii la alții, nu vorbim unii cu alții. Dar când vine necazul și suferința, atunci uităm parcă de pretențiile noastre, de orgolii și ne simțim frați în suferință. Așa erau acești 10 leproși. Și au strigat de departe, când L-au văzut pe Hristos că trece. Au auzit de El că face minuni. Au auzit că este un om deosebit și au strigat cu toții într-un glas: Iisuse Învățătorule, fie-Ți milă de noi! Omul în suferință are nevoie de milă, de o privire caldă, de o mângâiere, de milă într-un cuvânt. Dumnezeu este preaîndurat și milostiv. El a venit în lumea aceasta, pentru că I-a fost milă de noi, cei care eram căzuți în starea de păcat, de lepră sufletească, de moarte. Păcatul roade conștiința noastră, roade inima noastră, o sfâșie, o distruge, o schimonosește. Ființa noastră lăuntrică este sortită pieirii din cauza păcatului. Și lui Dumnezeu I-a fost milă de noi, pentru că suntem făptura mâinilor Sale. El ne-a creat din pământ și din Duhul Sfânt, din suflarea Lui dumnezeiască. Și așa cum nouă, părinților, ne este milă de copiii noștri când suferă, la fel Tatălui nostru cel din cer I-a fost milă și Îi este milă de oameni când îi vede suferind din cauza păcatelor. Lui Hristos Îi este milă de noi. De aceea noi strigăm la fiecare slujbă de multe ori: Doamne, miluiește! Iisuse Învățătorule, fie-Ți milă de noi, strigau leproșii. Iar noi zicem mereu, când preotul se roagă în Sfântul Altar: Doamne miluiește! Asta înseamnă că, atunci când rostim acest cuvânt, avem nevoie de mila lui Dumnezeu, ne simțim bolnavi, ne simțim păcătoși.

Omul care nu se simte păcătos nu zice: Doamne miluiește. El nu are nevoie de mila lui Dumnezeu. Hristos Însuși a zis: nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Trebuie să te vezi bolnav, să te simți bolnav, să simți durerea, ca să mergi la doctor. Nu merge un om sănătos la doctor, un astfel de om nu are nevoie de medic. Hristos este Doctorul cel mare. El a venit fiindu-I milă de noi, oamenii. Iată, trecând pe lângă acești oameni, ei au strigat: Iisuse Mântuitorule, fie-Ți milă de noi! În ceata celor 10 leproși este concentrată sau ei reprezintă icoana întregii umanități, noi toți. Că în persoana lor și noi  suntem, cei care avem nevoie de mila lui Dumnezeu, de ajutorul Lui.

Mântuitorul le spune ceva foarte simplu, le arată calea pe care să meargă: duceți-vă și vă arătați preoților. Legea scrisă spunea că, atunci când apărea o pată de lepră, omul trebuia să meargă neapărat la preot. Acesta îi cerceta rana și își dădea seama dacă este lepră sau nu. Îl mai ținea șapte zile, îl chema iar la sine și, dacă rana sau pata se întindea, însemna că omul era lepros. Era deci socotit lepros și scos afară din cetate. Dacă rana se restrângea, îl mai ținea șapte zile și iarăși îl chema. Și dacă pata se făcea mai mică, nu era socotit ca om lepros și putea să intre înapoi în familia lui. Leproșii, după un timp, veneau iar la preot ca să vadă preotul dacă boala s-a vindecat. Și preoții constatau dacă puteau intra în familie, sau dacă mai rămâneau încă afară. Ei bine, acești leproși scoși afară au venit la Marele Preot Care trecea pe acolo, Arhiereul cel veșnic Hristos, Cel care trebuia să constate că boala lor s-a vindecat sau nu. Și El le zice: mergeți și vă arătați preoților. Cu siguranță s-a produs ceva în momentul în care ei au cerut mila lui Hristos. S-a produs o vindecare, un început al vindecării leprei lor care s-a desăvârșit în momentul în care ei au plecat pe calea Bisericii. Pentru că a merge să te arăți preoților, Hristos ne arată că vindecarea sufletească a noastră începe de când pornim să ajungem înaintea preoților. Spovedania mărturisirea păcatelor este actul final, momentul în care ne trezim curați, eliberați de lepra păcatului prin lacrimile pocăinței noastre, prin conștientizarea leprei care ne-a cuprins sufletul nostru și prin voința de a merge să ne arătăm preoților așa cum suntem. Prin Biserică căpătăm această vindecare.

Pe când se duceau, s-au curățit de lepră. Ce tainic cuvânt! Pe când se duceau, s-au curățit de lepră. Nu așa se întâmplă și cu noi? Când vii cu dor de mântuire la spovedanie, când vii la preot pentru mărturisirea păcatelor, deja când vii începi să tremuri, te cuprinde un fior lăuntric. Când te apropii nepăsător zicând: mă duc să o fac și pe asta, te întorci tot lepros, la fel cum ai venit. Nu se întâmplă nimic în viața ta, nu se întâmplă nimic în viața noastră sufletească. Dar când vii cerând mila lui Dumnezeu și simțindu-te vinovat de păcatele pe care le-ai făcut, atunci pe când te duci începi deja să te cureți de lepră.

Preoții au constatat că cei zece sunt sănătoși și că pot merge la casele lor. Dar unul din ei s-a întors să-I mulțumească lui Hristos. Aici este un  loc întristat pentru Domnul. El l-a întrebat: nu toți s-au vindecat? Unde sunt ceilalți nouă? Nu toți s-au curățat, unde sunt ceilalți nouă? Nu s-a găsit decât acesta care este de alt neam, samarinean, să vină să-I mulțumească lui Dumnezeu. Leprosul vindecat nu a răspuns nimic, nu i-a judecat pe frații lui, nu a zis: Doamne, eu am venit la Tine, dar ei nu știu să mulțumească.

Când noi venim la Sfânta Liturghie de fapt ce facem? Venim să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit de păcate, că ne-a slobozit și ne-a iertat păcatele. Dacă se pune întrebarea: unde sunt ceilalți, creștinul tace. Hristos întreabă: unde sunt ceilalți să mulțumească? Cu semnul întrebării sunt toate aceste cuvinte ale Mântuitorului și Evanghelia nu spune un cuvânt că leprosul vindecat care s-a întors să-I mulțumească ar fi zis ceva despre ceilalți înaintea Mântuitorului. Iată taina omului credincios care, vindecat de păcatele sale, nu mai știe să judece pe frații săi, nu mai poate să zică ceva de rău de cei de lângă sine. E un semn bun acesta, când ne întoarcem de la spovedanie, dacă nu mai putem vorbi de rău pe frații noștri, nu-i mai putem judeca. Asta înseamnă că am fost cu adevărat vindecați și că mulțumirea pe care o aducem lui Dumnezeu este primită de Tatăl nostru cel din cer.

Mântuitorul i-a zis acestui samarinean vindecat: scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit! Ce credință frumoasă, ce credință măreață! Cu această credință ne îmbie Biserica să trăim viața aceasta pământească până în ceasul morții. Pentru ca atunci când ne vom întoarce la Dumnezeu, ca o mulțumire să fie căderea sufletului nostru înaintea tronului măririi dumnezeiești, mulțumindu-I că ne-a vindecat de lepra păcatului.

Pe calea Bisericii pe care El ne-a așezat, în Tainele cele nemuritoare ale Bisericii pe care Hristos le-a așezat în ea, să ne vindecăm de lepra păcatelor. Întoarcerea noastră acasă, la moartea noastră fizică, este această mulțumire pe care sufletul acestui lepros vindecat din Samaria a adus-o lui Hristos. Să ne rugăm lui Hristos ca această Evanghelie și minune deosebită să fie pentru noi toți pricină de a ne hotărî să-I cerem lui Dumnezeu milă. Să simțim că avem nevoie de mila Lui și să-I mulțumim neîncetat pentru modul în care Își arată îndurarea față de noi. Întâi, pentru că S-a întrupat venind pe pământul acesta, că a luat asupra Lui lepra păcatelor noastre și pentru aceasta a suferit moarte de ocară pe cruce. Și pentru că, murind El, Cel nevinovat, a plătit prin moartea Lui moartea noastră și, înălțându-Se la cer, ne-a tras și pe noi și ne trage la Sine pe fiecare atunci socotește pentru fiecare momentul rânduit ca să-I mulțumim Sfintei Treimi pentru binefacerile pe care le-am primit de la Dumnezeu în viața pământească. Amin!