Stând acolo şi fiind hrănită de îngeri, ea trebuia să se pregătească pentru ca în pântecele ei Cuvântul lui Dumnezeu să se întrupeze. Sfânta Sfintelor era o icoană a ei prin odorul cel de mare preț ce-l adăpostea întru sine. Era acolo un chivot poleit cu aur în care se păstrau cu mare sfinţenie trei mari lucruri de pioasă amintire: mana pe care poporul Israel o primise în pustie din cer, toiagul lui Aaron care a înfrunzit şi tablele Legii primite de Moise pe Sinai. Aceste trei lucruri sacre erau preînchipuirea lui Mesia Care avea să Se pogoare din cer precum mana odinioară, adevărata Pâine ce se coboară din cer, Pâine care este Cuvântul Lui ce-L auzim din Evanghelie, Pâine care este Trupul Lui ce-L primim prin Sfânta Împărtăşanie. Toiagul lui Aaron era preîncipuirea preoţiei veşnice a lui Hristos, Arhieria Lui veşnică şi chemarea Lui jertfitoare pentru lume. Şi erau tablele Legii, adică închipuirea poruncii celei noi, a legii iubirii pe care Hristos, venind în lume, avea să o aducă oamenilor.

Sfânta Fecioară Maria, intrând în Sfânta Sfintelor, era ea însăşi acum împlinirea închipuirilor. Ceea ce până acum erau doar închipuiri, acum ea însăşi s-a arătat a fi cortul cel adevărat care se pregătea ca să primească în pântecele ei Mana cea din cer, adică Iisus Hristos Care avea să Se întrupeze în pântecele ei.

Pe Maica Domnului Biserica o cinstește la orice slujbă, dar poate cea mai solemnă laudă i se aduce în cuprinsul Anaforalei liturgice când, după înşiruirea euharistică (mulţumitoare) a drepţilor, auzim cu toţii izbucnind din Sfântul Altar proclamarea cu voce tare a celei aflate în fruntea acestei elite spirituale: „Mai ales pentru Preasfânta, Curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”. Atunci, poporul din Biserică, auzind de supremația în rândul sfinților a Maicii Domnului, purcede a o cinsti cu intonarea Axionului: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu…”, în timp ce preotul continuă în taină să rostească pe cei mai importanţi sfinţi ce-o urmează pe Născătoarea de Dumnezeu: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, sfinţii prăznuiţi în ziua respectivă şi restul sfinţilor lui Dumnezeu rugători împreună pentru mântuirea lumii, ca şi pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii.

Ne-am adus aminte de această supracinstire a Maicii Domnului pentru Praznicul Intrării ei în Biserică căruia îi împletim laude pe 21 noiembrie. Și nu uităm că şederea ei în locul cel mai sfânt al templului, unde nu era îngăduită intrarea femeilor, a tulburat nu doar atunci pe oameni, ci totdeauna până azi. Arhiereul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, împlinea de fapt o poruncă a lui Dumnezeu Care o alesese să săvârşească prin ea lucruri mai presus de fire, adică fără stricăciune să-L nască pe Dumnezeu-Cuvântul. Şezând în Sfânta Sfintelor vreme de nouă ani, de la vârsta de trei ani la doisprezece, şi hrănită fiind de îngeri cu hrană cerească, ea s-a ridicat cu cinstea deasupra celor nouă cete îngereşti – n-ar putea fi o legătură între cei nouă ani în care îngerii i-au slujit şi cele nouă cete îngereşti din ierarhia cerească? –, cum şi cântăm că este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Pomenirea acestui eveniment unic din istoria mântuirii ne aduce aminte an de an să nu uităm că pentru a lua chip Hristos în noi, trebuie să-L rugăm mai întâi să ne curățească inima până ajunge la neprihănirea pântecelui Maicii Domnului. Praznicul de acum chiar asta ne transmite: numai intrând și rămânând în Biserică, inima ne poate deveni o Sfântă a Sfintelor, un pântec feciorelnic în care să Se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu. În care Hristos să devină faptă în viața noastră.