După ce Domnul Iisus Hristos Mântuitorul ne-a asigurat pe noi, oamenii, când din coas­ta-I străpunsă a ţâşnit sânge şi apă, că în Euha­ris­tie şi în Botez vom avea

Se cunoaşte obiceiul sfâşierii veş­min­telor de către cineva care auzea că Dumnezeu este batjocorit, într-un fel apărându-L pe Dumnezeu prin acest gest, pe de-o parte, iar pe de alta, situându-se cel ce-şi rupe haina în afara oricărei vinovăţii faţă de Cel apostrofat. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că acestui obicei, ce stăpânea la iudei, când Caiafa şi-a rupt hainele (Mt 26, 65), acuzând pe Iisus de hulă şi delimitându-se ferm de afirmaţia Lui, sau când Apostolii Pavel şi Barnaba şi-au rupt veşmintele, respingând fapta idolatră a celor din Listra (Fapte 14, 11-14), „acestui obicei deci s-a supus şi templul lui Dumnezeu, rupându-şi catapeteasma ca pe o haină“3 şi condamnând greşeala lui Israel de a ucide pe Fiul lui Dumnezeu.

A urmat deci ziua Sâmbetei. Dacă pe pământ nimic nu s-a făcut în această zi, în iad a lucrat cu multă putere Mântuitorul. „În iad cu sufletul“ fiind, Hristos mai avea ceva de nimicit. Dacă pe Cruce a biruit puterea morţii, „cu moartea pe moarte călcând“, trebuia să zdrobească acum şi puterea acestui sfârşit la care ajunsese creaţia din cauza păcatului. Părintele Dumitru Stăniloae surprinde magnific munca de Sâmbătă în vederea noului început al vieţii veşnice din ziua a opta, sau întâia a săptămânii, adică luminata zi a Paştilor: „Sâmbăta nu mai era o odihnă a lui Dumnezeu, mulţumit de lumea pe care o terminase de creat, ci anularea sfârşitului la care ajunsese ea prin păcat, ca să arate un nou început, un început al vieţii veşnice al aceleiaşi creaţii, care va începe cu o nouă zi întâi, sau cu ziua a opta fără de sfârşit“. De aceea, spune el mai departe – şi Biserica confirmă prin practica slujirii ei acest lucru –, „Sâmbăta a rămas pentru Biserică ziua morţilor, ziua în care Dumnezeu lucrează, înduplecat de rugăciunile şi pomenirea celor vii, pentru cei ce nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor“4. Ce tainică înţelegere, şi limpede în acelaşi timp, a locului şi importanţei grijii noastre pentru cei adormiţi!

Iată-ne acum inundaţi de lumina pascală! Suntem în Ziua Învierii. Clopotele şi toaca bat împreună şi îndelung: Hristos a Înviat! Boldul rupt al morţii zace ruşinat peste lanţurile zdrobite ale încuietorilor iadului în care s-a făcut primăvară. „Tună pământul dedesubt şi cerul deasupra. Luna lui Nisan amestecă cânturi cu cânturi, cereşti şi pământeşti. Cânturile Bisericii se amestecă cu tunetele Dumne­zeirii, scânteierea lumâ­nărilor se amestecă cu razele fulgerelor, cu ploaia se amestecă prohodul pătimirii şi cu păşunea încolţită postul Paştilor“, exclamă fericit Mar Efrem5. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul şi cele dedesubt“ cântă Biserica, după ce mai înainte a zugrăvit tulburarea iadului: „Trei cruci a înfipt Pilat în Golgota: două tâlharilor şi una Dătătorului de viaţă. Pe care văzând-o iadul, a zis celor de jos: O! Slugile mele şi puterile mele, cine este Cel Ce a înfipt piron în inima mea? Cu suliţă de lemn m-a împuns fără de veste şi mă rup. La cele dinăuntru ale mele mă doare, pântecele meu se chi­nuieşte, simţirile-mi tulbură duhul şi mă silesc a lepăda din mine pe Adam şi pe cei din Adam, care îmi sunt daţi prin lemn; că lemnul pe ei iarăşi îi duce în rai“ (Icos la Duminica Crucii).

Ce clare sunt pentru noi, cei de azi, aceste învăţături sfinte despre zilele mântuirii, Joia Mare, Vinerea cea aliturgică, Sâmbăta cea binecuvântată şi Luminata Duminică! Ce boieroasă risipă de cuvinte în imnografia Bisericii din aceste zile! Nicicând peste an nu-i atâta bogăţie de învăţătură ca în aceste zile ce se-n­cununează cu Învierea. De aceea, merită, cititorule, să facem popas duhovnicesc la Mormântul gol, contemplând pe Cel Ce dintru început a fost la Dumnezeu. Ce, oare, l-a determinat pe ucenicul iubirii aşa să-şi înceapă evanghelia, pe care-o auzim la Liturghia din noaptea Paştilor? Adică să se abată de la linia tradiţională a sinopticilor, care îşi începeau excursul cu naşterea din Fecioară a lui Iisus, Sfântul Ioan arătând naşterea din veci din Tatăl a Cuvântului? Sfântul Chiril al Alexandriei vorbeşte despre o tulburare în cercurile duhovniceşti ale primului veac creştin, cum că Fiul a venit la existenţă când S-a făcut om. Atunci au îndrăznit unii mai cu curaj să vină la Sfântul Apostol Ioan, bătrân de-acum, şi să-i descopere boala ce cuprinsese pe unii dintre creştini, care, bazându-se pe scrierile lui Matei şi Luca ce-au prezentat generaţiile omeneşti anterioare Naşterii Domnului, nu-L mai socoteau pe Hristos şi Dumnezeu născut din veci din Tatăl. Sfântul Ioan, gândindu-se nu atât la cei afectaţi de erezie faţă de care suferea că şi-au pierdut minţile şi nu mai pot fi recuperaţi, ci, având grijă de cei ce-i urmează, scrie, aşadar, evanghelia lui, împotriva seminţelor preariene ce se aruncau în Ţarina Bisericii încă de atunci, punând accent pe existenţa eternă a Fiului şi deofi­inţimea Lui cu Tatăl: „Întru’nceput era Cu­vântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era“ (In 1, 1), text împletit cu dangăt de clopot şi lumină pascală în noaptea strălucită a Paştilor.

O, Paştile cele mântuitoare!...

 

1 vezi mai pe larg la Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991, p 257;

2 Ibidem;

3 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comen­tariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p 1133;

4 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Idem, pp 257-258;

5 Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p 196;